Clopotul de sticlă

     Sylvia Plath este unul dintre poeții mei preferați. Expresie a unui imaginar poetic sumbru, a unei frământări interioare ce pare fără sfârșit , poezia sa este frumoasă tocmai prin faptul că își are ecoul în  zonele cele mai profunde ale sufletului, vibrând cu suferințele cele mai ascunse, refulate,  care ne păcălesc, ne fac uneori  să percepem realitatea distorsionat, percepție ce ne adâncește angoasele. Aceste suferințe sunt concretizate în imagini poetice, fiind aduse din inconștient în conștient nu numai de către cel care scrie, ci și de către cel care citește, eliberându-se astfel de ele. Evident, acest fapt nu este o particularitate a Sylviei Plath sau a celor care o citesc, el fiind unul dintre rolurile funadmentale ale oricărei forme de artă, în general. Ceea ce o diferențiază pe Sylvia Plath de alți poeți este originalitatea imaginilor pe care le-a creat, căci, parafrazîndu-l pe Lev Tolstoi, oamenii fericiți sunt fericiți în același mod; cei nefericiți însă sunt nefericiți în moduri diferite, fiecare își trăiește și percepe diferit, poate chiar original, suferința, ea având alte și alte cauze pentru fiecare dintre ei. Un alt motiv al preferinței mele pentru ea este că m-am regăsit în opera sa, m-am identificat cu ceea ce scrie.

     În multe cazuri, poeții excelenți nu excelează ca prozatori, și invers, din varii motive - diferența fundamentală dintre poezie și proză, dintre expresia unei experiențe de moment și expresia unei experiențe pe termen lung, gradul de sensibilitate artistică ș.a.m.d.  Ceea ce nu se întîmplă însă în cazul Sylviei Plath: unicul său roman, ”Clopotul de sticlă”, revelează povestea vieții marei poete, experiența vieții ce le-a generat pe cele momentane.

     Titlul cărții, „Clopotul de sticlă”, este poate una dintre cele mai frumoase și mai sugestive metafore din literatură care desemnează depresia, angoasa permanentă, starea de anxietate, care pune o barieră între cel care o trăiește și cei din jurul său. Deși vizibili prin zidul transparent, un clopot construit dintr-un aliaj de suferință, angoasă, teamă, aș putea spune chiar dureroși de vizibili în contextul imposibilității de a-i atinge sufletește, imaginea lor este una distorsionată, căci membrana clopotului nu este plată. Poetul este limba clopotului, sufocată de acesta, iar strigătul care se aude când sufletul său atinge stările ce îl îngrădesc este însăși poezia.

     Esther Greenwood, personajul principal al romanului și alter-ego-ul scriitoarei, este o tânără în vârtsă de 19-20 ani care trăiește dilemele feminine  specifice vârstei sale. Practic, Esther nu știe ce vrea. Să-și continue studiile, care nu o mai stimulează intelectual, din cauza geniului său; să renunțe la ele , începând o viață de familie alături de un bărbat pe care nu îl iubea, sau să înceapă o carieră literară la o revistă importantă din New York, care îi oferă o bursă. Crescută în mediul rural, chiar necizelată din anumite puncte de vedere, nu se regăsește în ceea ce ar putea fi denumit clișeic ”jungla urbană” a metropolei, cu petrecerile ei de noapte, lumea grosolană, capabilă de orice pentru a-și trăi ”visul american”. Neștiind ce să aleagă, se simte suspendată, fără direcție, stare ce îi adîncesc anxietatea, angoasele, intrând într-un cerc vicios: suferința ”netratată” din copilăria sa, doliul netrăit al morții tatălui ei, pe care mama sa a șters-o cu buretele determină aceste stări, iar stările îi potențează suferința. Mai mult, aceasta o împiedică să mai creeze, deoarece mintea ei este atât de măcinată de suferință încât nu mai poate ”produce” imagini poetice, iar ea nu se mai poate exterioriza. Ceea ce o aduce în pragul nebuniei.


     Experiențele trăite de Esther sunt o expresie a condiției femeii de geniu, în inconștientul căreia are loc un conflict fundamental. Conform teoriei lui C.G.Jung, psihicul femeii este dominat de arhetipul Anima, simbol al sufletului, compus din imaginea maternă, feminină, generator al sensibilității, al emoțiilor, iar bărbatul de Animus, arhetipul rațiunii, al gândirii logice, simbol al inteligenței. Atunci când cele două sunt la fel de dezvoltate în inconștientul feminin, conștientul tinde să se sufoce între cele două. Pe de-o parte, natura feminină o fac să încline către pornirile sufletești; pe de altă parte, rațiunea îi oferă o viziune sumbră asupra realității, o determină să vadă o lipsă de sens în tot ceea ce definește sufletul feminin. De aici nefericirea sa.

      Ulterior, Esther trece prin mai multe întâmplări, culminând cu internarea ei într-un ospiciu, însă deznodământul este unul pozitiv, cu un final deschis. Rămâne să aflați dacă și cum reușește să-și depășească trauma citind unicul roman al acestei poete originale.

Capcana eredității

     Originea omului în realitatea fizică este condiționată de părinții săi. Din punct de vedere biologic, celula embrionară poartă câte un cromzom de la fiecare dintre ei, cromozomi fără de care existența sa ar fi imposibilă. La nivel psihic, părinții sunt primele modele la care se raportează copiii. Conform psihanalistului C.G. Jung, imaginile lor umplu cele două forme complementare ale matricei arhetipurilor din inconștientul colectiv: tatăl este Animus, rațiunea, iar mama este Anima, sufletul. În cadrul celor trei instanțe ale sufletului, eu, supraeu și sine, Sigmund Freud situează părintele de același sex la baza supraeului, al modelului spre care aspirăm, adesea inconștient.
     Copilul devenit matur conștientizează, însă, defectele părintelui, și acumulează sentimente precum furie, rușine, sau chiar ură. Acestea produc o tensiune interioară ce-l macină pe individ, pe fondul unei lupte împotriva naturii sale, bătălia dintre conștient și inconștient, rațiune și suflet. Omul nu-și poate nega părinții, căci s-ar nega pe sine. Atunci, ce este de făcut în astfel de situații ce par inextricabile, căci prezența părintelui este atât un factor traumatizant, cât și unul implacabil? Suntem prinși în capcana eredității, condamnați, conform concepției antice grecești, să repetăm pattern-ul părinților noștri, pe care, dacă l-am încălca, am comite hybris-ul ce atrage un deznodământ tragic, sau ne putem elibera?
     Capodopera scriitorului rus F.M. Dostoievski, „Frații Kramazov”, analizează problema patricidului, ajungând până la rădăcinile ființei umane. Crima, prin însăși natura ei, nu aduce thină sufletească. Umbra, arhetipul ce simbolizează latura întunecată a ființei, împinge ființa umană spre păcatul suprem. Senzualitatea este trăsătura care o atrage spre autodistrugere, căci voluptatea, în esența sa, înseamnă moarte prin abandonarea sinelui în ea. Rațiunea caută o cale de evadare, însă pilonii ei sunt ruinați de vinovăție. Cea care pare să învingă este credința în Dumnezeu, a cărei fundament este iubirea. Iubirea față de orice entitate determină o percepere clară a esenței sale, o înțelegere a resorturilor ce au împins-o către o anumită faptă. Soluția pare a fi acceptarea a ceea ce nu poate fi schimbat, resemnarea. Uciderea trebuie să aibă loc la nivel simbolic, și nu a părintelui ca întreg, ci a influenței negative pe care acesta o exercită asupra sufletului, prin asumarea caracterului său și extragerea de învățăminte din experiențele sale, pentru a putea înăbuși pornirile thanatice.
     Romanul prezintă povestea a patru frați, fiii moșierului Fiodor Karamazov, vicios, desfrânat, ”un bufon” ce vrea să iasă în evidență autocompătimindu-se, făcând remarci caraghioase din cauza cărora este ridiculizat, afirmând că, dacă societatea îl etichetează astfel, el va persevera tocmai pentru a demonstra că nu îi pasă. Dimitri, rodul primei căsătorii a bărbatului, pare să îi semene cel mai mult, însă disprețuiește această asemănare. Voluptuos și desfrânat, el se afundă în orgie pentru că este cea mai ușoară cale de evadare. Se dedă desfrâului pentru a uita că este desfrânat. Mama sa moare când el era foarte mic, astfel că Fiodor se recăsătorește cu Sonia, o tânără cu care are doi băieți, Ivan, un geniu în științe, rațional și calculat, și Alexei, pe cale de a se călugări, credincios și bun cunoscător al sufletului. Sonia moare de asemenea la câțiva ani după căsătorie, înnebunind din cauza umilințelor la care o supunea Fiodor, obligând-o să-și nege credința în Dumnezeu. Smerdiakov este fiul ilegitim, care lucrează ca servitor pe moșie. Acumulând frustrări, el este rău și cinic. Mama sa este idioata Lizaveta, pe care Fiodor o silește și care moare, la rândul ei. După morțile femeilor, moșierul își neglijază copiii, care sunt crescuți de o familie care lucra pentru Karamazov, până ce aceștia sunt luați în grijă de rude, excepție făcând Smerdiakov. Dimitri și Fiodor se îndrăgostesc de aceeași femeie, Grușenka, iar conflictul dintre cei doi se intensifică. Smerdiakov profită de împrejurare pentru a pune la cale uciderea vindicativă a moșierului, dovezile încriminându-l pe fiul cel mare, căci între cei doi avusese loc legată de o chestiune bănească
     Din punct de vedere psihanalitic, fiecare dintre cei patru băieți corespunde unei instanțe a ființei umane. Ivan este rațiunea; Alexei – credința, cea care are nevoie de o ancoră; Dimitri este  instinctul, senzualitatea, pasiunea, iar Smerdiakov este umbra, partea întuneată, ”ilegitimă” pentru că omul nu vrea să și-o recunoască.
     Dimitri își urăște tatăl și își dorește să-l ucidă. Nu o poate face, dar hotărăște să se sinucidă. Se urăște pe sine și se consideră un păcătos. O iubește pe Grușenka, o femeie de moravuri ușoare, care însă îl părăsește pentru un ofițer pe care îl iubise în trecut. Dimitri, fire pasională, nu devine gelos pe ofițer  și nici furios pe femeie, ci îi înțelege dragostea. Dar înainte de a-și lua viața, vrea să mai petreacă o noapte în compania femeii pe care o iubește și a ofițerului. Așteptările Grușenkăi legate de fostul iubit sunt înșelate, atfel încât ea ăși dă seama că adevărata sa iubire este Dimitri, căruia i se dăruiește pe de-a-ntregul. Această efuziue de iubire trezește în bărbat poriniri vitale, care îl fac să renunțe la planul său. Faptul că Grușenka îl alege îi schimbă perspectiva asupra sinelui său, iar dorința de a-și omorî tatăl dispare. Când poliția apare la ușă ca să-l aresteze, deși nu este vinovat, el asumă vina și acceptă pedeapsa, împins de impulsivitate, de pasiune, pentru a se purifica de tulburarea din trecut, de faptul de a fi trăit ”ca o bestie”, spunându-le judecătorilor că se va mântui, va deveni mai bun și se va ruga pentru toți.
     Cinic și rece, Ivan nu se lasă inițial copleșit de moartea lui Fiodor și concepe un plan de evadare pentru Dimitri. Smerdiakov îi mărturisește că el a comis crima, însă îl convinge că el l-a încurajat căci ar fi putut prevedea și împiedica patricidul. El îl determină să creadă că sugestia pe care i-o dăduse, accea de a pleca într-o localitate apropiată, ar fi trebuit să-i dea de bănuit, dar tocmai dorința ca tatăl său să moară l-a împins, la nivel inconștient, să plece. Totodată, ucigașul afirmă discuțiile dintre cei doi legate de ateism, moarte și existență l-au făcut să-și piardă credința și valorile morale. Simțindu-se vinovat, Ivan o ia razna, avînd o halucinație cu diavolul, astfel încât nu își mai poate ajuta fratele. Nu se poate agăța de credința și de iubirea iubirea pe care le-a luat în derâdere toată viața, legat de care s-a contrazis cu fratele său Alexei. Smerdiakov, umbra, simbol al pulsiunilor thanatice, se spânzură.
     Alexei are un moment în care se îndoiește de credința sa, anume la moartea mentorului său. Crezând că va deveni un sfânt, corpul acestuia se dovedește a intra în putrefacție. Alexei simte că este nedrept ca natura să degradeze trupul unui om atât de vrednic precum părintele Zossima, pe care îl iubește ca pe un tată. Concepțiile lui Ivan legate de nedreptatea cu care este împărțită suferința încep să prindă formă în mintea băiatului. Ducându-se la Grușenka, se așteaptă să găsească în ea o făptură perversă, batjocoritoare, la fel cum se simțea el în acel moment. Ea se așază pe genunchiul lui și vrea să-i ofere băutură, mărturisindu-i că îl iubește, însă nu erotic. Temându-se că va ceda oricând tentațiilor unei femei, pe care le respingea mereu, băiatul decoperă cu surprindere că nu simte altceva pentru ea decât dorința de a o observa din punct de vedere uman, de a-i surprinde esența, fiind încă apăsat de soarta călugărului. Când Grușenka află că părintele Zossima a murit, însă, se ridică și își cere scuze, spunând că îi este milă că Alexei l-a pierdut pe mentorul său. Alexei, de asemenea mișcat de iubirea și mila din partea Grușenkăi, care se dovedește a fi sinceră, capabilă de sentimente nobile, îl redescoperă pe Dumnezeu în această femeie păcătoasă, spunându-i ”Mi-ai ridicat sufletul din adâncuri!”. Resemnat, liniștit sufletește el își însoțește fratele în Siberia, la închisoare, și are grijă de Ivan.
     În concluzie, ”Frații Karamazov” este o capodoperă ce ilustrează puterea credinței ca resort al eliberării, al acceptării și ca sens fundamental al vieții, în raport cu originea pe care nu o putem nega.

Necuvântul ”ciudat” sau Despre victimele umilințelor

   


     CIUDÁT, -Ă, ciudați, -te, adj. 1. (Despre lucruri sau despre noțiuni abstracte) Care iese din comun, neobișnuit, curios, straniu, bizar.  2. (Despre oameni) Care are ciudățenii, căruia cu greu îi poate intra cineva în voie, cu care greu se poate înțelege și împăca cineva; curios, sucit, supărăcios. V. capricios, mofturos. 3. Plin de curiozitate, curios.


     Nichita Stănescu publică în 1969 volumul de poezii ”Necuvintele”. Titlul are următoarea semnificație: cuvintele sunt expresia concretă a gândurilor, emoțiilor, trăirilor noastre abstracte - a tot ce ne trece prin minte, fie că denumesc un sentiment sau faptul că vrem să spunem că în fața noastră seaflă obiectul cutare; numai că, rostite încă de la începuturile lumii de atâtea guri, exprimând atâtea și atâtea idei total diferite (cum atenționează și proverbul ”Câte capete, atâtea idei”), sensul inițial al cuvintelor s-a tocit; dacă, înainte, erau pline de expresivitate, de frumusețe, acum s-au banalizat, devenind uzuale. Astfel, ele și-au pierdut din funcția inițială, aceea de formă a ceea ce se petrece în interior, și s-au transformat într-o aparență. Aproape că le utilizăm din inerție.

     Aș vrea să leg această observație a poetului de un fenomen social care există, probabil, încă dinainte de formarea limbajului, anume ceea ce în engleză se numește ”bullying”. Neavând o traducere ad-litteram , el denumește abuzurile emoționale, verbale, fizice, în cazurile cele mai grave, prin care unii urmăresc să îi umilească pentru a-i exculde din grupul social în care se află pe cei care nu corespund normelor impuse de ei. Altfel spus, șmecherii își demonstrează ”forța” bătându-și joc de  ”ciudații” pe care îi găsesc în jur. ”Bull”, în engleză înseamnă ”taur”. Respectiv, ”bully” s-ar traduce prin ”tăuraș”. Nu poți să fii taur, să-ți arăți puterea asupra cuiva pe măsura ta, și atunci ești tăuraș acolo unde se poate.

     Ce legătură au necuvintele lui Stănescu și bullying-ul? Ei bine, cuvintele rănesc. Asta știe toată lumea. Un cuvânt pe care adolescenții și tinerii îl folosesc foarte des despre absolut orice li se pare un pic iesit din comun este ”ciudat”. Și eu îl folosesc. Deși este probabil o serie întreagă de alte cuvinte care ar putea exprima mult mai bine caracteristicile acelui obiect, utilizăm ”ciudat”, care este foarte vag și nu dă, de fapt, niciun alt detaliu despre lucrul respectiv decât că, NOUĂ, ni se pare că are ceva  ce nu e la locul lui.

     Mai grav este că, de cele mai multe ori, ”ciudat” este o etichetă pusă cu prea mare ușurință pe oameni. Este ca și cum o bucată leucoplast pe care e scris acest (ne)cuvânt ar fi lipită pe buzele unui om considerat astfel. Pentru că tot ceea ce spune sau face el este în van pentru cei care îl denumesc așa. ”Lasă-l pe cutare, nu-l băga în seamă, este un ciudat!”. Ciudat având de fapt semnificația reală de ”sensibil”, ”mai inteligent”, ”mai cult”, ”mai credincios”, ”de stânga” (de ce nu, în lumina ultimelor evenimente), ”introvertit”, ”tăcut” ș.a.m.d.

     Este un fapt universal cunoscut că cel care etichetează își rezolvă niște frustrări. El este conștient de defectele sale și simte nevoia să atragă atenția asupra defectelor celorlalți, de preferat altele decât ale sale. Jignirea adusă cuiva care nu i-a făcut nimic este o expresie a frustrării sale. Eu sunt așa și cutare nu este, dar cutare este așa și eu nu sunt. Concluzia: eu sunt ăla șmecher. Toți suntem ființe sociale și avem nevoia de apartenența la un grup. De aceea, când suntem izolați, numiți ”ciudați”, ridiculizați pentru porcării, cum ar fi aspectul fizic, umiliți prin faptul că o jignire ne atinge în punctele cele mai sensibile, ne simțim aproape groaznic. Dacă stima de sine a sa este deja destul de joasă. atunci victima bullying-ului poate ajunge să creadă că merită ceea ce i se spune, să se considere strâmb, să creadă că, într-adevăr, nu poate aparține niciunui grup. Cănd agresiunilor verbale li se adaugă cele fizice, viața ”ciudaților” se transformă într-un calvar. În special în cazul elevilor, care ajung să se îngrozească la sosirea timpului de plecare la școală și să se teamă să iasă din clasă.  Copiii și adolescenții suferă cel mai profund de pe urma acestor atacuri, deoarece personalitatea lor este încă în formare, nu sunt stăpâni pe ceea ce urmează să devină pentru a-și putea construi o părere solidă despre ei înșiși, nealterată de opiniile altora.

     Toată lumea are frustrări. Fiecare are o nemulțumire legată de sine. Inclusiv acești ”ciudați” se consolează cu ideea că anturajul care îi exclude nici nu îi merită, ei fiind cei avantajați de excludere. De ce, atunci, nu suntem toți bullyes? Fiindcă rezolvarea lor nu constă în încercarea de a face rău. Ele, de fapt,  astfel nu se rezolvă, ci se adâncesc. Răutatea aduce o satisfacție momentană, dar frustrarea revine. Pentru că tu rămâi la fel. Defectul iese și mai mult la suprafață atunci, în contrast cu zădărnicia răului făcut și a satisfacției care a trecut. Superioritatea celor care nu ”se leagă de nimeni” este reprezentată tocmai de capacitatea de a conștientiza că ceilalți nu au nicio vină, că provocarea de suferință altcuiva nu aduce alinarea suferinței tale.

     Care este soluția pentru a scăpa de atacurile de tip ”bully” în școli?

      În primul rând, discuțiile cu familia. Familia ar trebui să cunoască suferințele unui adolescent, să îl încurajeze, să îi scoată în evidență calitățile și să îl învețe cum să își gestioneze defectele. Numai că un adolescent izolat, umilit, are de multe ori stima atât de scăzută încât se teme să nu fie învinuit de familie. Pentru că da, există și părinți idioți, care spun ”Faci tu ceva, nu se poate!”. Familia trebuie să anunțe direcțiunea școlii, iar aceasta va lua măsuri coercitive. Căci m-am convins că, pentru bullyies, numai pedepsele sunt  o piedică. La asta se rezumă capacitatea lor de înțelegere. Astfel, prin încetarea hărțuirii și încurajare de acasă, adolescentul își va reveni. În cazul în care ciudatul are un părinte care îl acuză, el trebuie să anunțe profesori, diriginte etc. Ei vor ști ce măsuri să aplice. Pentru că, așa-zișii ”tăurași”, dacă intri puțin în ei, cum se spune în jargon, se prefac ca prin minune în niște ”mielușei”. 

     În al doilea rând, nu se poate să nu găsești măcar un om cu preocupări relativ comune cu ale tale. Dacă un anturaj nu te acceptă, caută altul în care vei fi apreciat. Nu toată lumea este obligat să te placă. Nu te auto-mutila pentru a te adapta. Da, îți dorești să stai și tu cu ei, pentru că par mișto, pentru că se amuză mereu. Dar tu nu ești ca ei, chiar dacă o parte din tine ar vrea să fie. Caută contextul în care te integrezi sau creează tu unul în care să îi integrezi pe cei ca tine și vei găsi ceva ”mișto”, sau adu tu elemente inovatoare pentru a te simți congruent cu acest context.

     În concluzie, etichetarea este un fenomen social ce provoacă foarte mult rău. Nu poate fi eradicat, însă poate fi controlat prin implicarea familiei și prin acceptarea propriei persoane. Frustrările nu se elimină prin cauzarea suferinței ci, de cele mai multe ori, cauzarea suferinței le adâncește.

Mecanismele indragostirii

         Februarie, luna iubirii, a trecut. Dar au rămas: iubirea (cel puțin  așa ar fi ideal); luna de pe cer, contemplată adesea de îndrăgostiți  și, neașteptat la mai puțin de 50 de zile pana la vară, zăpada. Sau poate ca zăpada este însăși puritatea iubirii sau, de ce nu, iubirea în sine, care apare de cele mai multe ori acolo unde rațiunii nu îi vine sa creadă, chiar împotriva ordinii logice a firii.

     Nu obișnuiesc să citesc romane de dragoste. Nu neapărat ca nu mi-ar plăcea ci, probabil, pentru că (încă) nu mă identific cu personajele principale. 

     Doamna profesoara de limba română, coordonatoare a cercului de lectură al liceului ne-a propus însă unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste pe care le-am citit până în prezent: " Țara zăpezilor" (apropo de ninsorile care ne împresoară în luna de după Marte, ca să parafrazez titlul unei poezii de Nichita Stanescu), de Yasunari Kawabata. Această carte mi-a plăcut atât de mult, încât am citit și un alt roman al aceluiași autor: "O mie de cocori". 

     Ambele romane japoneze au ca temă principală, evident, iubirea. Dar ceea ce le conferă unicitatea, dincolo de faptul că prezintă felul în care oamenii percep dragostea într-o cultură total diferită de cea europeană, este modul în care ezitările personajelor ilustrează  mecanismele îndrăgostirii. Practic, sunt două cărți despre cum se îndrăgostește un barbat de o femeie și o femeie de un bărbat.

     Da, dragostea se opune logicii, deoarece are o natură emoțională, iar emotiile se dezvoltă undeva foarte departe de tot ceea ce construieşte rațiunea, astfel încât existența unui anume mecanism după care ar lua nastere dragostea pare imposibilă. Explicația psihologică a iubirii este însă următoarea: ființa de care te îndrăgostești este o proiecție a idealului tău feminin sau masculin. Nu idealul prefigurat de rațiune, în funcție de dorințele personale, normele sociale ş.a.m.d., ci idealul pe care l-a dezvoltat inconștientul tău, în funcție de experiențele pe care le-am trăit. Astfel, el este o combinație între persoanele cu care am luat contact în frageda copilărie şi ale căror imagini ni s-au întipărit în straturile cele mai timpurii ale memoriei. Pentru că ei sunt cei pe care i-am observat si introiectat ca modele pentru prima dată, inconștientul decide că aşa arată trebuie să fie un barbat sau o femeie. romanul meu preferat, "Frații Karamazov", Dimitri îi spune fratelui său, Alexei, că frumusețea este ceva de nepătruns. Un om poate porni în viață cu idealul Madonei, și să sfârșească adorând idealul Sodomei, chiar dacă știe că idealul său nu corespunde celui universal acceptat.

     Unul dintre pasajele superbe atât  din punctul de vedere al mesajului, cât  și din punct de vedere estetic, în " Țara zăpezilor", este cel în care Shimamura, eroul romanului, se îndrăgostește de Yokko, o fată cu care călătorește în același tren spre regiunea înzăpezită în care aceasta locuiește. Pe scaunele din fața lui Shimamura stau ea şi  tânărul pe care aceasta  îl îngrijește. El este irascibil, se poartă urât, iar Yokko își dă silința să îi facă pe plac, fără niciun rezultat. Shimamura consideră că " esență feminității este zădărnicia". Dintre elementele naturii, el este fascinat de munte, pe care îl percepe ca impunător, grandios, un colos de o frumusețe nemaipomenită. Cu alte cuvinte, muntele este pentru el un simbol al idealului. Călătoria desfăşurându-se noaptea, în funcție de felul în care se profilau pe fereastră luminile de afară și din tren, imaginea care se formau succesiv pe geam erau fie peisajul natural al muntelui, fie cea a lui Yokko având grijă de bărbat. Shimamura, a cărui natură sensibilă suprapune cele două imagini, o percepe pe Yokko ca fiind idealul feminin, și se îndrăgostește de ea. Măreția, superioritatea femeii constă pentru el tocmai în zelul cu care își îndeplinește îndatoririle, deși natura lor este zadarnică.

     În romanul " O mie de cocori", la o ceremonie a ceaiului, care are un rol semnificativ în cultura japoneză ,organizată de maestra Chikako, Kikuji, fiul unui mare maestru de ceremonii, o observă pe domnișoara Inamura. Ceea ce îi atrage atenția la ea este eşarfa sa portocalie, decorată cu celebrul motiv al cocorilor în zbor, simbol al liniștii, al ritmului naturii urmat cu strictețe. Nu numai frumoasă la chip , ci și grațioasă, ea cunoaște în cele mai mici detalii pașii din care este compus ritualul preparării ceaiului. Chikako îi chemase pe cei doi tineri tocmai pentru a le face cunoștință, în vederea unei viitoare căsătorii. Kikuji îi rezervă un loc în suflet, admițând că este cu totul deosebită față de femeile pe care le întâlnise până atunci.

     Ceva intervine însă în sufletele celor două personaje masculine. Shimamura călătorește până în tărâmul zăpezilor pentru a o întâlni pe iubita sa, gheișa Komako, pe care o cunoscuse înainte să o vadă pe Yokko. Și ea, prin însăși meseria sa, ilustrează zădărnicia, dobândind cunoștințe din toate domeniile numai pentru a le face pe plac clientilor . Dragostea lor se menține intactă deoarece nu se consumă. Intre cei doi nu are loc altceva decât pur dialog. Komako își da seama că intensitatea iubirii dintre ei s-ar stinge, astfel încât i se opune cu înverșunare. Cele mai frumoase trăiri emoții au loc în imaginarul celor doi îndrăgostiți. Legătura fizică lipsind, atât Shimamura, cât și Komako, pot oscila proiectând idealul sexului opus atât unul în celălalt, cât şi în Yokko, în cazul lui, și în alt bărbat, în cazul femeii. Cu toate acestea, revin mereu unul la celălalt. Relația dintre Yokko și Shimamura rămâne una distantă. Iar Komako lucrează în același loc. Yokko se angajează și ea acolo, la bucătărie, iar intre cele două se dezvoltă un conflict înăbușit, a cărui natură este neobișnuită.

     În "O mie de cocori", situația este  şi nai complicată. La ceremonie sunt prezente doamna Ora, care fusese amanta răposatului său tată, și fiica ei din prima căsătorie. Mai mult, însăși Chikako fusese amanta maestrului, însă doar pentru o scurta perioadă de timp. Acestea sunt femeile care i-au marcat copilăria, căci, foarte ciudat, Chikako devine prietena mamei lui Kikuji, iar lupta pentru dragostea tatălui său nu se duce intre mama sa și doamna Ota, ci între cele două amante. O imagine care îl obsedează pe Kikuji este cea a sânului lui Chikako, pe care îl vede în copilărie. Aceasta are o pată, un semn din naștere, din cauza căruia muma lui Kikuji crede că aceasta nu s-a măritat niciodată. Astfel, pentru Kikuji, simbolul feminin este pătat, damnat, umbrit de acest semn. El afirmă adeseori că, dacă nu ar fi fost Chikako și doamna Ota în preajmă, deznodământul relației sale cu domnișoara Inamura ar fi fost altul. Dacă nu era și așa îndeajuns de complicat, tânărul se îndrăgostește de doamna Ota, pe care a asociat-o cu idealul feminin din cauza tatălui său  și are o relație sexuală cu aceasta. Cuprinsă de remușcări, femeia se sinucide, conștientă ca ceea ce a avut loc intre ei doi îl va determina pe Kikuji să o refuze pe Inamura și îi va distruge viața. Simtindu-se vinovat, Kikuji o idealizază, și dezvolta o relație cu fiica ei, care încearcă sa se convingă și sa îl convingă că doar mama sa e răspunzătoare de decizia ei, dar este măcinată de suferință și de teama de a nu sfârși chinuită de păcate, ca doamna Ota. Fata îi dă vasul de ceai al mamei sale lui Kikuji, iar acesta vede în el o rămășiță a femeii, pe care o idealizază. Treptat, dragostea pentru doamna Ota se transfera către fiică, însă aceasta, ca și Komako lui Shimamura, i se opune, determinandu-l să o idealizeze,  în contrast cu impuritatea feminității lui Chikako.

     Două obiceiuri în jurul cărora sunt construite poveștile sunt, în cazul primului, cel al domnișoarelor care își petrec tinerețea cosând cămăși bărbătești pe care le albesc în zăpada, pentru zestre și, evident, cel al preparării ceaiului, în cel de-al doilea. Ce simbolizează zăpada și bolurile de ceai,  de ce are loc prima istorisire într-un ținut izolat intre nămeți și în ce constă deznodămintele sfâșietoare ale relațiilor dintre personaje , va invit sa aflați citind cele două romane, scurte, dar concentrate.
   

”Molloy”, sau cât de complex este inconștientul

Sigmund Freud

Samuel Beckett

   





     Unul dintre cei mai inteligenți oameni ai secolului trecut este, fără îndoială Sigmund Freud. Controversat, dezbătut, elogiat, criticat, ironizat, contribuția sa la cunoașterea psihicului uman nu a putut fi niciodată contestată, de la momentul când și-a elaborat teoriile și până în prezent. Marele merit al său este acela de a-și fi dat seama de influența pe care inconștientul o are asupra psihicului uman și, respectiv, asupra vieții, deoarece psihicul este funcția prin care creierul se adaptează la mediul înconjurător.

     Conform teoriei freudiene, sufletul este structurat pe trei nivele: eu, supraeu și sine, care corespund în această ordine conștientului, subconștientului, în care se regăsesc atât amintirile cele mai proaspete, accesate voluntar, cât și modelele pe care le urmăm, de obicei, cele parentale, și inconștientului, cel mai vast compartiment. Acesta depozitează întâmplări pe care conștientul ar vrea să le uite, traume, frustrări, dorințe înăbușite. Până aici, toate bune și, relativ, frumoase. Într-adevăr, nu ne-am putea adapta mediului, societății, vieții în general, dacă am fi mereu conștienți de ceea ce ne rănește. Numai că tot ceea ce este stocat în inconștient nu rămâne acolo, la locul său, pierdut în negura timpului, ci încearcă să pătrundă în conștient, căci negarea unei probleme nu determină rezolvarea ei. Dar nu apare sub forma sa inițială ci, de cele mai multe ori, sub un aspect pe care nici nu ne-ar trece prin cap să-l asociem cu ceva ce a avut loc în paleoliticul existenței noastre: compulsii, impulsuri necontrolate, dependențe. stări de tristețe profundă fără nicio explicație. Fenomenul poartă denumirea de refulare. Pentru a putea scăpa de acțiunea sa asupra noastră, trebuie să aducem în conștient ceea ce creierul a ”ascuns” și să rezolvăm problema care ne macină. Freud a pus astfel bazele psihanalizei, a științei care analizează felul în care funcționează psihicul, și prin intermediul căreia influența traumelor poate fi redusă la 0.

     Textele literare sunt izvoare de experiență umană. Chiar dacă par a fi, la o analiză superficială, ”povești”, ficțiune fără niciun fel de valoare concretă, ele reprezintă încercarea autorului de a reconstitui realitatea așa cum o percepe. Cu alte cuvinte, lui i se pare că așa arată realitatea, și vrea să le împărtășască și celorlalți părerea sa. Sau pur și simplu să și-o împărtășască sie însuși.

     În acest context, una dintre capodoperele secolului al XX-lea care prezintă într-o manieră inedită inconștientul este ”Molloy”, de Samuel Beckett. Cunoscut în special pentru piesa de teatru ”Așteptându-l pe Godot”, este un scriitor irlandez ce a contribuit la dezvoltarea teatrului absurdului, mișcare în care textele dramatice valorificau lipsa de sens e existenței.

     ”Molloy” nu aparține însă genului dramatic, ci este un text în proză. O proză modernă, tehnica narativă fiind aceea a ”fluxului conștiinței” ( în engleză, stream of conciousness), care presupune așternerea pe hârtie a gândurilor exact în ordinea și în forma în care acestea apar, fără a avea neapărat o structură logică sau cronologică. Frazele sunt lungi, dezlânate, greu de urmărit. Însă, tocmai acest fapt le conferă autenticitate, căci surprind esența ființei umane, Pentru a folosi un citat scris pe digul de pe faleza din Constanța ( ”Constanța e locul, aici începe și se termină totul”), creierul este ”locul, aici începe și se termină totul”, aventura trăirilor noastre, căci el este organul ce filtrează tot ceea ce percepem. O radiografie a gândirii echivalează cu o radiografie a existenței.

     Ce mi se pare genial la ”Molloy” este  prima parte a sa. care nu surprinde fluxul gândirii conștiente, ci tocmai pe cel al inconștinetului, care își face de cap cum vrea el. În cea de-a doua parte ne este înfățișat Molloy, pe numele său adevărat Jaques Moran așa cum se percepe el pe sine: un bărbat înstărit care își crește singur fiul de 10 ani, pe care îl cheamă tot Jaques. Aparent, lucrează ca  agent secret la o firmă de spionaj. Fără o viață personală tihnită, urmărește existențele celor din jur. Într-o zi, primește de la mesagerul ce îi fusese încredințat misiunea de a-l urmări și prinde pe un anume Molloy, fără a-i fi dată posibilitatea de a o refuza. Pus pe gânduri, Jaques reflectă asupra condiției sale și a condiției umane. Atât numele ”Molloy”, cât și posesorul său i se par cunoscute, ajungând să conștientizeze faptul că va trebui să pornească într-o căutare a celor mai profunde structuri ale sufletului său. Cât despre firma la care este angajat și mesagerul care a venit să îl anunțe, Jaques realizează că sunt numai iluzii pe care mintea sa le-a construit pentru a se putea adapta, pentru a se amăgi crezând că nu este singur în ceea ce face. Pentru că, după cum am mai scris într-unul dintre articolele trecute, omul este supus paradigmei de ”ființă socială”, iar psihologia de turmă ne învață că are nevoie de sentimentul apartenenței la un grup. Totuși, el nu mai găsește altă cale de ieșire decât aceea de a pleca alături de fiul său în căutarea acestui personaj misterios. Straniu, nu-i așa?

     În prima parte ne este descris, de fapt, Molloy. Adică este descris inconștientul lui Jaques Moran. Găsit într-o stare deplorabilă și dus la  azilul în care stătuse și mama sa, Molloy își povestește viața. ”Sunt la mama în odaie”, așa începe relatarea sa. Molloy este olog, din cauză că mama sa a avut probleme cu capul. Povestea existenței sale este de fapt cea a călătoriei din orașul său către orașul în care se află mama sa, în încercarea de a repara relația defectuoasă, lipsită de iubire din partea femeii, pe care cei doi au dezvoltat-o. Însă călătoria sa nu-și atinge scopul niciodată. Inconștientul lui Moran e constituit din peisaje naturale, cu o semnificație aparte. Mare parte din viața lui Molloy se desfășoară la  malul mării, ”acestei imensități fremătătoare”, după cum o descrie. Îmbrăcat într-o haină cu patru buzunare, în care depozitează 16 pietre. Le ține pe rând între dinți și le plimbă în gură, creând un adevărat sistem pentru a nu roade de două ori la rând aceeași piatră, muncă ce amintește la o scară mai mică de pedeapsa  mitologică dată lui Sisif, aceea de a căra la nesfârșit un bolovan până în vârful muntelui, pentru ca acesta să cadă din nou la poale, astfel încât Sisif e nevoit să o ia de la capăt. Numai că Molloy nu este pedepsit, ci se complace îndeplinind această  muncă pur voluntară.  Lașitatea, comoditatea, îl împiedică să iasă din starea în care se află.. În drumul spre orașul mamei sale, Molloy are un accident cu bicicleta, în care ucide un cățel. Lumea din jur îl acuză, până și el se acuză de înfăptuirea ”crimei”, în afară de proprietara câinelui, care îl găzduiește la ea și cu care încearcă să aibă o relație, din dorința de a cunoaște dragostea. Dar nu reușește, o proiecteză pe mama sa în femeie, are impresia că vrea să-l ucidă și, pe nepusă masă, decide să plece. După multe încercări nereușite, la finalul vieții, Molloy se împotmolește la marginea unei păduri, de unde este transportat la azil.

     Ca un vis, nu? Pentru că, tot în concepția lui Freud, visele sunt contextele în care ceea ce am refulat se manifestă sub diverse forme. Inteligența noastră, capacitatea de a lega lucrurile între ele, le asociază cu anumite înfățișări. Interpretarea corespunzătoare a viselor este una dintre căile spre autocunoaștere.

     În concluzie, problema legată de relația cu mama sa i-a afectat lui Jaques întreaga evoluție, determinându-l să trăiască ghidat de o iluzie.  Cât despre deznodământul aventurii sale, vă las să  îl descoperiți citind textul :)
 

Inconștientul pentru Molloy

Inconștientul pentru Moran

   

     

     

     

     

La ceasul de ceață - creație proprie

eu si sufletul meu ne căutăm mereu
unul pe altul - arareori stăm
față în față.

când el e fie sus, fie jos atunci
mă contopește cu propria-mi umbră.
o inspir și o
expir până ce resturi
din ea mi se agață de gene -
momeală pentru ochii mei,
prinși ca doi pești într-un acvariu.

la ceasul amiezii - atunci arde
râzând deasupra mea.
dar în răcoarea umbrelor mele
dinții și oasele mi se prefac
în calote glaciare
ce muşcă din gesturi și din sunete.

la ceasul nopții - atunci se mistuie
și-l simt din ce în ce
mai mic rostogolindu -se în
galeriile strâmte săpate
sub asfalt. dar eu nu ard și nici
nu râd. ci doar mi-e milă.

la ceasul de ceață - atunci
vom trece unul pe lângă altul,
privindu-ne în ochi.
şi întreaga negură se va risipi
în lumina pe care ei
o vor răspândi.

17 aprilie 2017

Dumnezeu în cultura rusă

  

      ”Răstignirea” - Santi Raphael 

     Arta vibrează în cele mai profunde structuri ale sufletului celui care o contemplă, având ca izvor aceleași structuri în cadrul sufletului creatorului. După cum afirmă Henri Delacroix, ”în artă, spiritualitatea cea mai pură caută materia cea mai sensibilă”.

     Astfel, imaginea divină a fost surprinsă în manifestările artistice încă din cele mai vechi timpuri, fie aceasta a zeilor, a lui Allah sau a lui Dumnezeu.  Creațiile artistice cuprind și, totodată, surprind poate cea mai profundă valență a divinității în raport cu ființa umană, anume valoarea sa morală, aceea de structură interioară originară, de motor al vieții. Pe aceasta omul o evocă în momentele în care se confruntă cu el însuși pentru a-i comunica dorințele, pentru a-și descoperi slăbiciunile și accepta greșelile, nu numai pentru a se autocunoaște, ci și pentru a se ierta. Creștinsmul prezintă  iubirea ca pe cel mai profund sens al vieții, oferind modelul iubirii necondiționate a lui Hristos, care se jertfește pe sine pentru a-i oferi ființei umane posibilitatea de mântuire.

     Rațiunea este unul dintre cele mai utilizate și mai veridice instrumente de cunoaștere, însă nu ne conduce la Dumnezeu, pentru că omul este guvernat de afect. Putem accepta ideea existenței unei inteligențe superioare ce a creat lumea într-un mod logic, însă la nivel sufletesc avem nevoie de simțirea concretă a divinității, ce poate fi trăită prin asceza ce conduce la iubirea față de toate făpturile create de El.

     Unul dintre cei mai importanți piloni ai religiei ortodoxe fiind Rusia, am ales să studiez felul în care se reflectă problema divinității în cadrul acestei culturi.

     Considerat de unii critici cel mai important romancier al tuturor timpurilor. F.M. Dostoievski  ilustrează în capodoperele sale rolul lui Dumnezeu în explicarea sensului vieții. ”Crimă și pedeapsă”, unul dintre cele mai cunoscute romane scris de acesta, surprinde renașterea cu ajutorul creștinismului a unui păcătos ce se disprețuiește pe sine.

     Romanul prezintă destinul lui Raskolnikov, un tânăr student fără posibilități de a-și continua cursurile universitare care ucide o bătrână proprietară de amanet, pe nume Aliona, și pe sora acesteia, Lizaveta,  retardată mintal, aceasta surprinzându-l  în timpul crimei. Considerându-se geniu, el încearcă să experimenteze ataraxia, dorința sa fiind de a-și înfăptui crima fără cea mai mică urmă de remușcare, de a-și dovedi sieși că este aidoma lui Napoleon, că își poate permite dreptul de a ucide datorită superiorității sale intelectuale, reușind să devină astfel un lider în folosul societății: ” Crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale”. O ucide fără milă pe bătrâna care profita de nevoile financiare ale clienților săi, întruchipând tipul  omului bogat și puternic, caree îi domină pe cei inferiori din punct de vedere financiar, profitând de neputința lor. Aliona o obligă pe Lizaveta să întreprindă muncile casnice cele mai dificile, cea de-a doua acceptând toate acestea din cauza handicapului său. Astfel, tânăra poate fi percepută ca pe un simbol al omului sărman, asuprit și aflat în imposibilitatea de a se elibera. Când este însă martoră la uciderea Alionei, expresia chipului Lizavetei înfățișază durere, suferință, și nu bucuria  scăpării. Ucigându-le pe ambele surori, Rasklonikov preia locul unui judecător, care condamnă la eliminare vinovații pentru stagnarea în procesul evoluției societății ca sistem.

     Raskolnikov este însă cuprins de un amalgam de remușcări și de tensiuni. Convins de caracterul benefic al fărădelegii sale, el se teme ca nu cumva să fie descoperit, ajungând în pragul de a-și pierde mințile. Paranoic, are impresia că toți cei din jur îi cunosc fapta și îl vor preda poliției. Mai mult, acesta își reproșază că nu se poate detașa, că nu a reușit să comită cu luciditate crima perfectă. Tânărul se îndrăgostește de Sonia, fiica unui șomer ce este nevoită să își vândă trupul pentru a-și întreține mama și frații vitregi. În ciuda condiției sale, Sonia nu este pervertită sau înrăită, crezând cu tărie în Dumnezeu și perceptele ortodoxe. Raskolnikov îi mărturisește fapta.  Aceasta îl roagă în repetate rânduri  să se predea, încercând să îl convingă că prin căință, suferință și credința în Dumnezeu se va putea ierta și va putea renaște, citindu-i din Biblie pasajul Învierii lui Lazăr. Sonia îl iubește la rândul ei pe Raskolnikov în ciuda fărădelegii comise de acesta : ” Ca în neştire, Sonia sări de pe pat şi, frîngîndu-şi mîinile, ajunse în mijlocul camerei, apoi se întoarse repede şi se aşeza din nou lingă el, aproape ătingîndu-l cu umărul. Peste o clipă se cutremura, scoase un ţipat şi, fără să ştie nici ea de ce, se arunca în genunchi în faţa lui. — Ce ai făcut, ce ai făcut cu tine? striga, disperata, şi, ridicându-se, se arunca de gîtul lui şi-l strînse tare în braţe. Raskolnikov se trase deoparte şi o privi cu un zîmbet trist. — Ciudată eşti tu, Sonia; mă îmbrăţişezi şi mă săruţi după ce ţi-am spus asta. Tu nu-ţi dai seama ce faci. — Nu, acum nu este pe lume un om mai nefericit ca tine!” Astfel, ea devine un simbol al iubirii necondiționate pe care Dumnezeu  i-o poartă și celui mai lipsit de scrupule criminal.

     Raskolnikov înțelege că mobilul crimei sale a fost acela de a-și dovedi superioritatea intelectuală, pe care însă nu o deține, căci a fost răpus psihic de îndoiala legată de puterile sale și de reușita faptei,  și decide să se predea. Primind ca pedeapsă muncă la ocnă, renașterea spirituală a bărbatului este prezentată în epilogul romanului. Urmat de Sonia în Siberia, aceasta îi dovedește dragostea dezinteresată. După o lungă boală, Raskolnikov se întremează și  conștientizează ”învierea” pe o trăiește datorită Soniei. El învață să își ierte nesăbuința, să compare soarta lui cu a atâtor alți oameni opriți de către soartă de la înfăptuirea faptelor mărețe, să își accepte condiția de om mediocru, tocmai datorită Soniei, care îl iubește în ciuda a ceea ce el a înfăptuit: ” Voiau să vorbească şi nu puteau, Le erau ochii plini de lacrimi. Amîndoi erau palizi şi slabi; dar pe chipurile acestea bolnăvicioase şi palide străluceau zorile unor preschimbări depline, ale învierii şi renaşterii lor la o viaţă noua. îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inimă celuilalt. Hotărîră să aştepte şi să rabde. Măi rămîneău şapte ani şi pînă atunci - câtă suferinţă cumplită, câtă fericire nemărginita!”. Totodată, caută singur Evanghelia și conștientizează că tot iubirea pe care i-o purta Sonia îl îndreaptă spre Dumnezeu.

      În secolul al XX-lea se produce însă o revoluție. Albert Einstein demonstrează, elaborând teoria relativității, că felul în care fiecare om percepe realitatea este relativ, nimic nu mai poate fi cunoscut ca valoare absolută. Blaise Pascal dovedise faptul că universul nu are centru. Astfel, omul modern se află în imposibilitatea de  a regăsi altă noțiune sigură cu excepția eului propriu și începe să se îndoiască din ce în ce mai mult. Nietzsche afirmă ca ”Dumnezeu a murit”, iar nihilismul se impune.

     Această concepție este ilustrată în filmul ”Leviathan”(2014), de Andrey Zvyagintsev. Primarul unui oraș din Rusia dorește să intre în posesia pămânului într-o zonă înconjurată de mare și munte  pe care se află casa părintească a lui Kolea, un mecanic care locuiește cu cea de-a doua soție, Lilia și fiul său din prima căsătorie, Roma. Prietenul său din copilărie, Dima, în present avocet la Moscova, vine să îl reprezinte la tribunal împotriva măsurilor abuzive întrprinse de primarul care vrea să îi demoleze casa. Pe drumul către obținerea drepturilor lui Kolea, cel puțin a unei sume egală valorii imobilului și a pământului, Dima este atras de Lilia și cei doi încep o relație. La o petrecere în aer liber, Roma și copilul unor cunoștințe, Angela și Pașa, îi descoperă pe cei doi împreună, retrași în susul unei cascade între stânci, iar Kolea amenință că îi omoară. Kolea, fiul său și cunoștințele se întorc acasă, în timp ce Lilia și Dima pleacă la hotelul unde ese cazat avocatul. Între cei doi are loc un dialog semnificativ, în care avocatul îi răspunde Liliei când aceasta se învinovățește pentru ce s-a întâmplat că  ” Nimeni nu-i vinovat deloc. Fiecare e vinovat de-ale lui” și că, deși un om poate mărturisi că este vinovat după lege, legea în sine nu reprezintă o dovadă a vinovăției. Mai mult, omul nici nu are cui și de ce mărurisi, confesiune ce poate exprima o viziune nihilistă asupra existenței. La întrebarea Liliei dacă nu crede în Dumnezeu, avocatul spune că nu, căci crede în fapte. Între timp, acasă la Kolea mecanicul discută cu Angela și Pașa. Angela îi spune lui Kolea pentru a-l liniști că și ea ar fugi dacă ar putea. Pașa adaugă că ”Poți să fugi de ceilalți, dar nu și de tine.”, însă Angela îi răspunde că ” De tin poți să fugi foarte ușor. De sine nu poți niciodată.”. Dima abandonează procesul, fiind agresat de către bărbați plătiți de primar, și pleacă la Moscova, iar Lilia se întoarce la Kolea. Roma o acuză că toate necazurile sunt pricinuite de ea, în timp ce toți trei își strâng lucrurile, obligați de primar. Edilul însă începe să aibă remușcări, și se confesează episcopului. Clericul, întrezărind un interes financiar, îl îndeamnă pe primar să acționeze în forță, să învingă ”dușmanul” prin putere, astfel încât primarul se remontează împotriva lui Kolea. Lilia, tulburată de vorbele copilului, privește marea învolburată și apoi pleacă în oraș, însă nu se mai întoarce. După trei zile este găsită moartă, iar Kolea este acuzat de crimă. Prins într-o cușcă de întâmplări absurde, mecanicul se așază la rândul său cu fața către marea agitată și întreabă ”De ce, Doamne?”, dar aceasta pare impasibilă, indiferentă la suferința sa. În fine, Kolea este arestat și condamnat la douăzeci de ani de închisoare, iar Roma este adoptat de Pașa și Angela. Primarul afirmă mulțumit că, în sfârșit, Kolea își va cunoaște locul, iar casa este demolată.

     Reinterpretare a poveștii biblice a lui Iov, un credincios căruia Dumnezeu îi ia atât familia, cât și toate bunurile, și care încearcă în zadar să lupte cu un monstru groaznic, leviatanul, filmul prezintă destinul unui om a cărui identitate este aproape ștearsă. Oasele unui leviatan se profilează în peisajul pustiu, într-o vreme veșnic mohorâtă. Una dintre scene îl înfățișază pe Roma aruncând cu o piatră în apa unde se află oasele, fără a avea însp niciun rezultat. Unul dintre preoții din zonă îi citează lui Kolea din Biblie pasajul în care este descris monstrul. Una dintre scenele din final este cea a unui buldozer uriaș, asemenea unui leviatan, distruge casa mecanicului. Marea, mereu învolburată, se liniștește pentru câteva clipe de la demolare, dar o ia de la început, căutându-și parcă o nouă victimă. Astfel, în opinia mea, leviatanul poate simboliza atât sinele de care omul nu poate fugi, cu care nu poate lupta, cât și răul absurd, pe care nu îl poate învinge. Nu se știe cine a cauzat cu adevărat necazurile lui Kolea: Dumnezeu care nu îi răspunde la întrebări, Lilia din cauza căreia avocatul a renunțat, preotul care îl sfătuiește greșit pe primar sau primarul însuși, cum nu se cunoaște cauza morții femeii. Pare că întreaga suflare a contribuit la soarta absurdă a bărbatului.

     În concluzie, arta surprinde cel mai intens dilemele ființei umane, cultura rusă fiind cea care abordează religia ortodoxă în cele mai profunde înțelesuri ale sale.

Arta experimentală

   


   

Conform DEX, arta este ”activitatea  omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific”. Există însă și o altă ”activitate” a omului, prin care acesta contrazice price formă de instituționalizare , teorie sau principiu estetic ce ar limita experiența actului artistic. Aceasta este arta experimentală.

     După cum sugerează însăși numele acestei practici, creatorii de artă experimentală încearcă metode  și materiale inedite, chiar stranii pentru a produce ”frumosul”. Pentru că ceea ce denumim ”frumos” nu se găsește numai în armonie, perfecțiune vizuală, ci și în frământare, zbucium, disperare. Spre exemplu, în poemul său ”Ca să faceți un poem dadaist”, Tristan Tzara, românul care a inițiat acest curent artistic experimental, susținător al absurdului, nihilismului și al negării, definește poezia experimentală: 

”Pentru a face o poezie dadaistă
Luaţi un ziar.
Luaţi o pereche de foarfeci.
Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre.
Decupaţi articolul.
Taiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ.
Agitaţi-l încetişor.
Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage.
Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.
Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.”

     Una dintre cele șapte arte în care s-a experimentat este muzica. Un exemplu de muzică experimentală este cea concretă. În compozițiile clasice, o idee, un concept, este transformat într-un sunet. Astfel, sunetul devine o expresie a unei idei, ea fiind cea care îi dă naștere. În cadrul compozițiilor ”concrete”, sunetele devin ”entități” de sine stătătoare. Sunete preluate din viața de zi cu zi, cum ar fi cel al șinelor de tren, voci difuze, un scârțâit de ușă etc, sunt integrate într-un tot unitar. Ele nu au fost generate de nicio idee, ele există concret, aparte de creativitatea unui compozitor, de aici și denumirea lor. Transmițând ceva prin ele însele, sunetele concrete dau naștere ideilor, și nu invers. Pionierul acestui gen este Pierre Schaeffer, compozitor francez născut în 1910. Alte creații muzicale experimentale sunt incluse în linkuri-le de mai jos:

Philip Glass - Sesame Street - Geometry of Circles ( felul în care sunetele sunt ”geometrizate”, pentru a li se arăta perfecțiunea, mi se pare o idee de geniu).

Heat OST #21 - God Moving Over The Face Of The Waters

     Și artele vizuale au latura lor experimentală. Filme aparținând perioadei Dada, cum ar fi ”Entr acte”, al lui Rene Clair și ”Baletul mecanic”, al lui Man Ray, ambele apărute în 1924, sau ”Venom and Eternity”(1952), al lui Isidore Isou, aparținând mișcării avant-garde. În pictură, s-a manifestat și mai timpuriu. Iată un exemplu:

     

Edgar Degas, "Les Danseuses Bleues" (1890).

     În concluzie, arta este expresia unei trăiri, creatoare de frumos prin oferirea unei reprezentări concrete a abstractului sufletesc. Cu cât suntem mai diferiți unii față de ceilalți, cu atât trăirile noastre pot fi exprimate prin mijloace mai diverse.

  

    

     

     

Conversația ... artei

     De când ne-am născut și până acum, experiența noastră biologică ne demonstrează că, după ce inspirăm cantitatea de aer necesară vieții, trebuie automat să o expirăm sub o formă un pic schimbată, pentru că presiunea dinăuntru devine mai mare decât cea exterioară.

     Ei bine, același lucru se întâmplă și cu creațiile artistice. După ce te ,,lovește” inspirația, expirația produsului finit vine aproape de la sine, aducând eliberarea de o idee ce ar stărui altminteri o bună bucată de timp ca o greutate. Pentru că mintea noastră asociază necontenit în subconștient elemente prezente în memorie, altfel spus ea creează încontinuu ,,produse” din materia primă pe care o constituie amintirile clare sau mai imaginile vagi stocate în creier, însă ideea care ne ,,străfulgeră” și pe care o numim inspirație este numai cea pe care conștientul o alege ca fiind excelentă, ajutându-ne să compunem alte și alte asociații ce alcătuiesc o operă de artă.

     Sunt n motive pentru care artistul creează, cum ar fi eliberarea, autocunoașterea, pura plăcere intelectuală, crearea unei lumi estetice în care să scape de tot ceea ce îi provoacă suferință. Însă ce îl determină pe artist să își publice opera, să se expună în fața laudelor și, de ce nu, a criticii, să-și dezvăluie întregii lumi sufletul?

     În opinia mea, una din perspectivele din care putem privi creația artistică este cea a unei conversații ce nu ar avea cum să fie rostită față în față. Un creator se refugiază de multe ori în arta sa, cea mai mare parte a timpului său consacrându-i-o și sacrificând relațiile sale cu cei din jur. Visător, poate părea adeseori ciudat, timid, uneori chiar arogant, gândurile trufașe aflându-se deseori, din contră, foarte departe de mintea sa. Și atunci artistul se retrage din ce în ce mai mult în sine și în munca sa pentru a nu fi respins, adâncindu-se din pe zi ce trece în universul artistic.

     Însă aici intervine clișeul ,,suntem ființe sociale”,  care ne atenționează că nu putem trăi în afara societății. Artistului supus aceluiași clișeu al naturii nu-i rămâne astfel decât o singură cale de exprimare: propria creație. Singura soluție pentru a se putea integra într-un grup este să arate celorlalți exact cine este el, ce se află în spatele unei aparențe. În opera sa, el propune un univers alternativ creat după propria și unica viziune a experienței personale, combinată cu alte elemente mundane. Publicându-și creația el încearcă nu numai să se auto-dezvăluie și astfel să demonteze ideile preconcepute formate despre acești ,,ciudați” ai omenirii, ci și să le ofere celorlalți un refugiu, să îi integreze la rândul său în propria lume, să îi facă să îl înțeleagă și să-i ajute să evadeze din realitatea apăsătoare în universul conceput de el,  poate chiar datorită faptului că empatizează cu ei și vrea să ajute.

     Cum a scris și George Orwell în celebrul său roman, ,,1984”, ceea ce omul își dorește cel mai mult este să fie înțeles. Dar artistul nu poate vorbi deschis despre alternativa în care se adăpostește, căci ar fi considerat nebun, sau ar părea caraghios. Arta devine astfel un pretext și un context al exprimării în societate. Un vechi proverb ne spune că ,,dacă Mahomed nu vine la munte, vine muntele la Mahomed”. Astfel și creatorul, dacă nu se poate integra personal într-un grup, integrează societatea în sufletul său prin opera artistică.

    

     Deci, artistul nu își publică opera pentru ,,a se da mare”, pentru a le demonstra celorlalți că este mai ,,ciumec”; că este diferit și că nu-i pasă de opinia lor, ci pur și simplu pentru a exprima ceea ce nu poate rosti într-o conversație ,,tete-a-tete”. Totodată, din empatie față de frustrarea pricinuită tuturor de realitatea apăsătoare, el vrea să îî integreze pe ceilalți în refugiul său ,,frumos”, construit estetic. Pentru că artistul nu este mai bun sau mai rău decât ,,non-artisții”. El este doar diferit.

          Cerul ”artficial”

     Recent am urmărit pe Tvr2 un documentar legat de munții Pirinei, din care am aflat despre existența unor rezervații unice în lume, situate în acest lanț muntos, anume rezervațiile de protecție a peisajului astronomic. Pare exagerat, căci ne-am putea întreba ”Ce poate altera o imagine a stelelor pe un fundal întunecat?”, sau chiar ”Ce ai de protejat la o imagine a unor corpuri cerești situate la o distanță uriașă de tine?”. Se pare însă că, nu numai altitudinea la care ne aflăm sau lipsa unui telescop influențează numărul de stele pe care le putem observa cu ochiul liber, ci și fenomenul denumit ”poluare luminoasă”.

     Poluarea luminoasă constă în afectarea mediului prin iluminarea excesivă a zonelor urbane. Emisiile luminoase artificiale, provenite de la felinare, becuri puternice, lămpi ce funcționează cu  mercur etc., a căror lumină nu este îndreptată spre sol, așa cum ar trebui, ci către cer, pătrund în atmosferă și sunt reflectate de straturile superioare ale acesteia. Astfel, deasupra orașelor se creează pe timpul nopții ”un halou” de lumină, care diminuează întunericul nocturn. 

     Efectul haloului luminos asupra peisajului astral este ușor de ghicit. Din cauza lui, numai lumina stelelor mari poate străbate straturile atmosferice până la ochii noștri. S-a constatat că, dacă în zonele neurbanizate, în special cele montane, se pot observa noaptea până la 3000 de stele, în orașe numărul stelelor ce pot fi văzute este redus la 10. 

     Dar acesta are și efecte asupra sănătății, pe care de obicei le-am atribui altor factori. Cel mai intens afectează alternanța zi-noapte, care ne ordonează viața. Epifiza, glandă situată în zona encefalului, secretă doi hormoni, unul dintre ei fiind melatonina. Secreția acestui hormon este strîns legată de prezența sau absența luminii, căci lumina o diminuează. Unul dintre nucleii hipotalamusului, denumit și ”ceasul biologic”, situat de asemenea în encefal, este locul unde se găsesc cei mai mulți receptori pentru melatonină. Astfel, în funcție de cât de multă sau puțină melatonină primește, acest nucleu sincronizează somnul, temperatura corpului sau apetitul cu perioadele de zi și de noapte. Iluminarea excesivă poate  afecta aceste peocese și, deci, cauza,  oboseală, stări de anxietate, stres sau dureri de cap. Mai mult, aceasta duce la o risipă a energiei, ce ar putea fi utilizată în alte domenii.

     Relieful abrupt al Pirineilor a împiedicat ridicarea de așezări umane în zonă, ceea ce explică absența luminii artificiale în jurul acestora. Acest fapt, cât și altitudinea ridicată a munților a determinat construirea  observatoarelor astronomice, cum ar fi Pic Du Midi. Protejate de lege, plasarea surselor de lumină artificială în zonă, pentru a nu distruge peisajul. Se organizează excursii în care turiștii pot petrece câteva zile în natură pentru observarea cerului înstelat.

     Cât despre măsurile care pot fi luate împotriva haloului luminos urban, acestea ar fi orientarea felinarelor cu capetele în jos, pentru a reduce emisiile luminoase îndreptate spre cer,utilizarea eficientă de către fabrici a energiei luminoase și a unor surse de lumină economice.

      

     

     

Aerul - creație proprie 

aerul ăsta e plin de schisme
între noi -
din ce în ce mai adânci.
uite, ai clipit o dată și
bucăți de aer s-au desprins
în avalanșe, poate că
le-au mișcat vocile noastre.

blocuri întregi de-abisuri transparente
se cască acum în jur.
respiri din ce în ce mai intens,
vrei să le umpli, dar nu intră.
poate acum le locuiește
altceva.
închide-n tine sunetele ce nu străbat
și se întorc ca un ecou.

o cușcă de ziduri din răni de aer
e-n jur, nu rămâne decât să cauți
în ele căldura din trecut.

aş vrea sa fiu doar apă, să umplu
aceste spații, să erodez
orice enigmă ce susține pereții
din labirintul colosului de lut.

13 februarie 2017


Morile timpului - creație proprie

Sunt zile în care îmi pare timpul
doar un fluid ce curge
în el însuși.
Aceeași clipă altfel deghizată
o inspirăm
și expirăm până ce am furat din ea
doar amintirea.
Nu poți lupta cu morile
de timp ce macină întâmplările
pentru a fura din ele clipa.

Înăuntrul nostru e plin de păduri
încețoșate de zăpadă.
Atât de alb și totuși atâta întuneric
ascund în ele oasele astea !
(nu știi ce vietăți se adăpostesc sau
s-au pierdut pe acolo)

Când te ridici coastele tale ce zgârie
aerul precum roțile
unui tren pe două şine de-o parte
și de alta îmi par a fi aripile
ce adăpostesc trupul unui vultur.

Poate că unghiile nu sunt decât
prelungiri ale pădurilor albite , în marea lor
diversitate. De aceea le smulgem
când ne căutăm pe noi înșine.

10 februarie 2017

molusca - creație proprie

ce faceți cât vă țin captivi
în mine însumi?
adânc v-ați săpat căi fără ieșire
jucând același rol
în marea piesă de teatru a memoriei mele.
poate se joacă ceva nou și eu
mă încăpățânez să-i pun măștile voastre.

cert ce că nu mai e înlăuntrul meu
aceeași mare învolburată de toamnă.

apa asta al cărui trup
nu era nimic mai mult decât
o cămașă de forță s-a tot
chircit s-a adunat
la umbra stâncilor din jurul ei
și uite cum se încheagă transformându-se
într-o moluscă.

îmi iau adesea molusca asta de suflet
în palme și, ca pe un acordeon,
trag de el și îl adun fără milă
până se-aud de undeva din el ecourile
vechii tristeți
( poate fugind de ele s-a tot încovoiat
în sine însuși).

rămân cu ele-n mâini și le frământ
până ce intră în piele
și se ascund de unde au încercat
să evadeze.

2 septembrie 2016 

feriga - creație proprie

când te înconjoară o ferigă
ai face bine să îi împingi frunzele
cu o singură mișcare din iris
în colțul de rușine al ochiului.
oricum nu vei putea ajunge
până la rădăcina ei și,
chiar dacă vei reuși,
vei simți neputincios că, undeva,
ea se împletește cu rădăcina ta.

însă amândouă nu sunt decât
firele după care doi păpușari
( pe care nu vrei să îi recunoști )
controlează mișcările a doi cai,
unul alb și unul negru ce se luptă
până ce, uitând până și care le este războiul,
ar vrea să fugă dar, privindu-se,
o iau de la început.
pentru că așa e scris în genele
ce le dictează culoarea.

28 februarie 2016

un păianjen fără nume - creație proprie

am urmărit adeseori un păianjen mecanic
de sticlă.

l-am văzut pentru prima oară
când încerca să atingă
imaginea unor chipuri
în carapacea sa de sticlă;

însă până să apuce să le zâmbească
îi alunga mușcătura
unui colț uriaș ce tot răsare
de când cineva s-a jucat cu
el și-a înțepat un arc din mecanism.

de-atunci s-a urcat în cel mai îndepărtat
colț
și-a început să țeasă o pânză din ce
în ce mai deasă,
de care să fugă și cea mai neînsemnată
muscă.
(țesea mai abitir dacă îl ignoram
o clipă).

până când lupta dintre pânză și
arcuri a ajuns atât de strânsă încât
l-a explodat în mii și mii
de bucățele,

pe care copiii le-au ridicat de jos și le-au
reasamblat, până ce-a funcționat
doar ca un mecanism
perfect.

nu mai știu în ce loc l-am văzut,
dar cred că este unul
cunoscut.

7 februarie 2016

doar semnul întrebării - creație proprie

mă întreb mereu de sunt mai mult
decât un sunet.
decât un strigăt de neștiință 
al unei simple cochilii.
ce-a smuls dintr-o arcadă de sidef
un ghem de piele
ca să-l arunce
în nisip.

mai mult decât doar un mănunchi
de arcuri,
ce ruginesc cu fiecare gură de oxigen.
și mă împing din ce în ce mai mult
spre urma adâncă ce ai lăsat-o în nisip, deși
mă lupt.
și mă întreb de nu vor birui și mă
voi contopi din nou c-o peșteră rotundă
de sidef.
ce a fugit atât de repede precum
refexia unei aripi în mare,
până să apuc măcar să îi tălmăcesc
o formă.
într-un peisaj ce parcă s-ar teme să mai miște.

mă întreb mereu, deși nu știu
nimic.

27 martie 2016