Aerul - creație proprie
aerul ăsta e plin de schisme
între noi -
din ce în ce mai adânci.
uite, ai clipit o dată și
bucăți de aer s-au desprins
în avalanșe, poate că
le-au mișcat vocile noastre.
blocuri întregi de-abisuri transparente
se cască acum în jur.
respiri din ce în ce mai intens,
vrei să le umpli, dar nu intră.
poate acum le locuiește
altceva.
închide-n tine sunetele ce nu străbat
și se întorc ca un ecou.
o cușcă de ziduri din răni de aer
e-n jur, nu rămâne decât să cauți
în ele căldura din trecut.
aş vrea sa fiu doar apă, să umplu
aceste spații, să erodez
orice enigmă ce susține pereții
din labirintul colosului de lut.
13 februarie 2017
Morile timpului - creație proprie
Sunt zile în care îmi pare timpul
doar un fluid ce curge
în el însuși.
Aceeași clipă altfel deghizată
o inspirăm
și expirăm până ce am furat din ea
doar amintirea.
Nu poți lupta cu morile
de timp ce macină întâmplările
pentru a fura din ele clipa.
Înăuntrul nostru e plin de păduri
încețoșate de zăpadă.
Atât de alb și totuși atâta întuneric
ascund în ele oasele astea !
(nu știi ce vietăți se adăpostesc sau
s-au pierdut pe acolo)
Când te ridici coastele tale ce zgârie
aerul precum roțile
unui tren pe două şine de-o parte
și de alta îmi par a fi aripile
ce adăpostesc trupul unui vultur.
Poate că unghiile nu sunt decât
prelungiri ale pădurilor albite , în marea lor
diversitate. De aceea le smulgem
când ne căutăm pe noi înșine.
10 februarie 2017
molusca - creație proprie
ce faceți cât vă țin captivi
în mine însumi?
adânc v-ați săpat căi fără ieșire
jucând același rol
în marea piesă de teatru a memoriei mele.
poate se joacă ceva nou și eu
mă încăpățânez să-i pun măștile voastre.
cert ce că nu mai e înlăuntrul meu
aceeași mare învolburată de toamnă.
apa asta al cărui trup
nu era nimic mai mult decât
o cămașă de forță s-a tot
chircit s-a adunat
la umbra stâncilor din jurul ei
și uite cum se încheagă transformându-se
într-o moluscă.
îmi iau adesea molusca asta de suflet
în palme și, ca pe un acordeon,
trag de el și îl adun fără milă
până se-aud de undeva din el ecourile
vechii tristeți
( poate fugind de ele s-a tot încovoiat
în sine însuși).
rămân cu ele-n mâini și le frământ
până ce intră în piele
și se ascund de unde au încercat
să evadeze.
2 septembrie 2016
feriga - creație proprie
când te înconjoară o ferigă
ai face bine să îi împingi frunzele
cu o singură mișcare din iris
în colțul de rușine al ochiului.
oricum nu vei putea ajunge
până la rădăcina ei și,
chiar dacă vei reuși,
vei simți neputincios că, undeva,
ea se împletește cu rădăcina ta.
însă amândouă nu sunt decât
firele după care doi păpușari
( pe care nu vrei să îi recunoști )
controlează mișcările a doi cai,
unul alb și unul negru ce se luptă
până ce, uitând până și care le este războiul,
ar vrea să fugă dar, privindu-se,
o iau de la început.
pentru că așa e scris în genele
ce le dictează culoarea.
28 februarie 2016
un păianjen fără nume - creație proprie
am urmărit adeseori un păianjen mecanic
de sticlă.
l-am văzut pentru prima oară
când încerca să atingă
imaginea unor chipuri
în carapacea sa de sticlă;
însă până să apuce să le zâmbească
îi alunga mușcătura
unui colț uriaș ce tot răsare
de când cineva s-a jucat cu
el și-a înțepat un arc din mecanism.
de-atunci s-a urcat în cel mai îndepărtat
colț
și-a început să țeasă o pânză din ce
în ce mai deasă,
de care să fugă și cea mai neînsemnată
muscă.
(țesea mai abitir dacă îl ignoram
o clipă).
până când lupta dintre pânză și
arcuri a ajuns atât de strânsă încât
l-a explodat în mii și mii
de bucățele,
pe care copiii le-au ridicat de jos și le-au
reasamblat, până ce-a funcționat
doar ca un mecanism
perfect.
nu mai știu în ce loc l-am văzut,
dar cred că este unul
cunoscut.
7 februarie 2016
doar semnul întrebării - creație proprie
mă întreb mereu de sunt mai mult
decât un sunet.
decât un strigăt de neștiință
al unei simple cochilii.
ce-a smuls dintr-o arcadă de sidef
un ghem de piele
ca să-l arunce
în nisip.
mai mult decât doar un mănunchi
de arcuri,
ce ruginesc cu fiecare gură de oxigen.
și mă împing din ce în ce mai mult
spre urma adâncă ce ai lăsat-o în nisip, deși
mă lupt.
și mă întreb de nu vor birui și mă
voi contopi din nou c-o peșteră rotundă
de sidef.
ce a fugit atât de repede precum
refexia unei aripi în mare,
până să apuc măcar să îi tălmăcesc
o formă.
într-un peisaj ce parcă s-ar teme să mai miște.
mă întreb mereu, deși nu știu
nimic.
27 martie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu