De ce să scrii pe un blog?

Ideea că timpul este o iluzie creată de om pentru a-și amăgi existența este vehiculată încă din antichitate încoace, atât de filozofi, cât și de oamenii de știință. După multe încercări de definire a timpului, Einstein vine în secolul XX cu celebra teorie a relativității, prin care afirmă că acesta trebuie privit ca o a patra dimensiune, alături de cele trei binecunoscute dimensiuni spațiale lungime, lățime și înălțime. Deplasându-se în spațiu pe aceste trei direcții, omul se deplasează și în timp, căci cele două alcătuiesc un tot. Însă curgerea timpului este relativă, depinzând de poziția observatorului care îl măsoară, viteza de deplasare a acestuia ș.a.m.d, afirmație demonstrată cu ajutorul măsurătorilor specializate. Durata aceluiași eveniment va fi, chiar dacă doar cu câteva nanosecunde, mai mare sau mai mică pentru doi observatori aflați la distanțe mari unul față de celălalt.

Ce legătură au însă aceste noțiuni aparținând domeniului fizicii cu motivul pentru care cineva scrie pe un blog? Ei bine, fie el iluzie sau realitate exasperantă, omul și evenimentele ”se consumă”. după cum afirmă scriitorul Evgheni Vodolazkin în romanul ”Laur”, odată cu trecerea lui. Se consumă nu numai la nivel fizic, ci și mental. Omul a încercat să-l compartimenteze în secunde, minute, ore, zile, ce trec în goana lor precum un tren, rapid în momentele în care pasagerul întîrzie, întîrziat atunci când pasagerul ar vrea să fie rapid, tocmai pentru a da un sens acestui consum. De-a lungul zilei, ne trec mii, poate miliarde de gânduri prin cap, miliarde de sinapse sunt puse în funcțiune și lucrează pentru a se reface. Citind o carte a marilor scriitori William Faulkner, James Joyce sau Virgina Woolf, care au încercat să surprindă fluxul gândirii exact așa cum curge el, fără o ordine neapărată ci, pur și simplu, înșiruirea ideilor în ordinea în care apar, observi cât de necoerente par aceste capodopere, care transmit însă mesaje extrem de profunde, tocmai pentru că o idee aduce cu sine altele, amintiri vagi și disparate, necronologice. O propoziție poate începe cu un gând despre o floare și încheia cu amintirea unei povești din trecut.

Preaplinul acesta de idei trebuie însă eliberat. Suntem ființe sociale și avem nevoie să mai lăsăm să curgă un pic din acest flux către ceilalți, apelând la diverse căi, de la mici conversații de zi cu zi până la opere de artă. Lumea înconjurătoare, în imensa ei diversitate, are capacitatea de a genera ideații de tot felul. De multe ori însă, nu numai cu valori pozitive. Ea este sursa anxietății, a suferinței, a frânelor, sub acțiunea cărora ne consumăm timpul și imaginația, care ar putea fi utilizate pentru a crea ceva ”frumos”, care ne poate elibera de tensiunea interioară,  măcinată în procesul artistic. Totodată, cufundarea în creație te face să ”evadezi din cotidian”, paradigmă bine cunoscută, să ”scapi din realitatea apăsătoare”, nu numai pe tine, creatorul, dar și pe cel căruia i te adresezi, căci frumosul îl face pe om să uite pentru câteva clipe de părțile negative ale realității.

Tocmai de aceea simt nevoia să scriu. Pentru a-mi ordona gândurile, pentru a mă autocunoaște, pentru a mă autodezvălui sub o formă ”mascată” de cuvinte, dacă îmi este permisă această antiteză. Și tocmai ceea ce are lumea fascinant de arătat doresc să cuprind în articolele mele. Fotografie, literatură, muzică, sport, film, tot ceea ce se încadrează în sfera preocupărilor spre care ne putem canaliza ideația. Sper să fie pe placul tuturor :)