Conversația ... artei

     De când ne-am născut și până acum, experiența noastră biologică ne demonstrează că, după ce inspirăm cantitatea de aer necesară vieții, trebuie automat să o expirăm sub o formă un pic schimbată, pentru că presiunea dinăuntru devine mai mare decât cea exterioară.

     Ei bine, același lucru se întâmplă și cu creațiile artistice. După ce te ,,lovește” inspirația, expirația produsului finit vine aproape de la sine, aducând eliberarea de o idee ce ar stărui altminteri o bună bucată de timp ca o greutate. Pentru că mintea noastră asociază necontenit în subconștient elemente prezente în memorie, altfel spus ea creează încontinuu ,,produse” din materia primă pe care o constituie amintirile clare sau mai imaginile vagi stocate în creier, însă ideea care ne ,,străfulgeră” și pe care o numim inspirație este numai cea pe care conștientul o alege ca fiind excelentă, ajutându-ne să compunem alte și alte asociații ce alcătuiesc o operă de artă.

     Sunt n motive pentru care artistul creează, cum ar fi eliberarea, autocunoașterea, pura plăcere intelectuală, crearea unei lumi estetice în care să scape de tot ceea ce îi provoacă suferință. Însă ce îl determină pe artist să își publice opera, să se expună în fața laudelor și, de ce nu, a criticii, să-și dezvăluie întregii lumi sufletul?

     În opinia mea, una din perspectivele din care putem privi creația artistică este cea a unei conversații ce nu ar avea cum să fie rostită față în față. Un creator se refugiază de multe ori în arta sa, cea mai mare parte a timpului său consacrându-i-o și sacrificând relațiile sale cu cei din jur. Visător, poate părea adeseori ciudat, timid, uneori chiar arogant, gândurile trufașe aflându-se deseori, din contră, foarte departe de mintea sa. Și atunci artistul se retrage din ce în ce mai mult în sine și în munca sa pentru a nu fi respins, adâncindu-se din pe zi ce trece în universul artistic.

     Însă aici intervine clișeul ,,suntem ființe sociale”,  care ne atenționează că nu putem trăi în afara societății. Artistului supus aceluiași clișeu al naturii nu-i rămâne astfel decât o singură cale de exprimare: propria creație. Singura soluție pentru a se putea integra într-un grup este să arate celorlalți exact cine este el, ce se află în spatele unei aparențe. În opera sa, el propune un univers alternativ creat după propria și unica viziune a experienței personale, combinată cu alte elemente mundane. Publicându-și creația el încearcă nu numai să se auto-dezvăluie și astfel să demonteze ideile preconcepute formate despre acești ,,ciudați” ai omenirii, ci și să le ofere celorlalți un refugiu, să îi integreze la rândul său în propria lume, să îi facă să îl înțeleagă și să-i ajute să evadeze din realitatea apăsătoare în universul conceput de el,  poate chiar datorită faptului că empatizează cu ei și vrea să ajute.

     Cum a scris și George Orwell în celebrul său roman, ,,1984”, ceea ce omul își dorește cel mai mult este să fie înțeles. Dar artistul nu poate vorbi deschis despre alternativa în care se adăpostește, căci ar fi considerat nebun, sau ar părea caraghios. Arta devine astfel un pretext și un context al exprimării în societate. Un vechi proverb ne spune că ,,dacă Mahomed nu vine la munte, vine muntele la Mahomed”. Astfel și creatorul, dacă nu se poate integra personal într-un grup, integrează societatea în sufletul său prin opera artistică.

    

     Deci, artistul nu își publică opera pentru ,,a se da mare”, pentru a le demonstra celorlalți că este mai ,,ciumec”; că este diferit și că nu-i pasă de opinia lor, ci pur și simplu pentru a exprima ceea ce nu poate rosti într-o conversație ,,tete-a-tete”. Totodată, din empatie față de frustrarea pricinuită tuturor de realitatea apăsătoare, el vrea să îî integreze pe ceilalți în refugiul său ,,frumos”, construit estetic. Pentru că artistul nu este mai bun sau mai rău decât ,,non-artisții”. El este doar diferit.