CIUDÁT, -Ă, ciudați, -te, adj. 1. (Despre lucruri sau despre noțiuni abstracte) Care iese din comun, neobișnuit, curios, straniu, bizar. 2. (Despre oameni) Care are ciudățenii, căruia cu greu îi poate intra cineva în voie, cu care greu se poate înțelege și împăca cineva; curios, sucit, supărăcios. V. capricios, mofturos. 3. Plin de curiozitate, curios.
Nichita Stănescu publică în 1969 volumul de poezii ”Necuvintele”. Titlul are următoarea semnificație: cuvintele sunt expresia concretă a gândurilor, emoțiilor, trăirilor noastre abstracte - a tot ce ne trece prin minte, fie că denumesc un sentiment sau faptul că vrem să spunem că în fața noastră seaflă obiectul cutare; numai că, rostite încă de la începuturile lumii de atâtea guri, exprimând atâtea și atâtea idei total diferite (cum atenționează și proverbul ”Câte capete, atâtea idei”), sensul inițial al cuvintelor s-a tocit; dacă, înainte, erau pline de expresivitate, de frumusețe, acum s-au banalizat, devenind uzuale. Astfel, ele și-au pierdut din funcția inițială, aceea de formă a ceea ce se petrece în interior, și s-au transformat într-o aparență. Aproape că le utilizăm din inerție.
Aș vrea să leg această observație a poetului de un fenomen social care există, probabil, încă dinainte de formarea limbajului, anume ceea ce în engleză se numește ”bullying”. Neavând o traducere ad-litteram , el denumește abuzurile emoționale, verbale, fizice, în cazurile cele mai grave, prin care unii urmăresc să îi umilească pentru a-i exculde din grupul social în care se află pe cei care nu corespund normelor impuse de ei. Altfel spus, șmecherii își demonstrează ”forța” bătându-și joc de ”ciudații” pe care îi găsesc în jur. ”Bull”, în engleză înseamnă ”taur”. Respectiv, ”bully” s-ar traduce prin ”tăuraș”. Nu poți să fii taur, să-ți arăți puterea asupra cuiva pe măsura ta, și atunci ești tăuraș acolo unde se poate.
Ce legătură au necuvintele lui Stănescu și bullying-ul? Ei bine, cuvintele rănesc. Asta știe toată lumea. Un cuvânt pe care adolescenții și tinerii îl folosesc foarte des despre absolut orice li se pare un pic iesit din comun este ”ciudat”. Și eu îl folosesc. Deși este probabil o serie întreagă de alte cuvinte care ar putea exprima mult mai bine caracteristicile acelui obiect, utilizăm ”ciudat”, care este foarte vag și nu dă, de fapt, niciun alt detaliu despre lucrul respectiv decât că, NOUĂ, ni se pare că are ceva ce nu e la locul lui.
Mai grav este că, de cele mai multe ori, ”ciudat” este o etichetă pusă cu prea mare ușurință pe oameni. Este ca și cum o bucată leucoplast pe care e scris acest (ne)cuvânt ar fi lipită pe buzele unui om considerat astfel. Pentru că tot ceea ce spune sau face el este în van pentru cei care îl denumesc așa. ”Lasă-l pe cutare, nu-l băga în seamă, este un ciudat!”. Ciudat având de fapt semnificația reală de ”sensibil”, ”mai inteligent”, ”mai cult”, ”mai credincios”, ”de stânga” (de ce nu, în lumina ultimelor evenimente), ”introvertit”, ”tăcut” ș.a.m.d.
Este un fapt universal cunoscut că cel care etichetează își rezolvă niște frustrări. El este conștient de defectele sale și simte nevoia să atragă atenția asupra defectelor celorlalți, de preferat altele decât ale sale. Jignirea adusă cuiva care nu i-a făcut nimic este o expresie a frustrării sale. Eu sunt așa și cutare nu este, dar cutare este așa și eu nu sunt. Concluzia: eu sunt ăla șmecher. Toți suntem ființe sociale și avem nevoia de apartenența la un grup. De aceea, când suntem izolați, numiți ”ciudați”, ridiculizați pentru porcării, cum ar fi aspectul fizic, umiliți prin faptul că o jignire ne atinge în punctele cele mai sensibile, ne simțim aproape groaznic. Dacă stima de sine a sa este deja destul de joasă. atunci victima bullying-ului poate ajunge să creadă că merită ceea ce i se spune, să se considere strâmb, să creadă că, într-adevăr, nu poate aparține niciunui grup. Cănd agresiunilor verbale li se adaugă cele fizice, viața ”ciudaților” se transformă într-un calvar. În special în cazul elevilor, care ajung să se îngrozească la sosirea timpului de plecare la școală și să se teamă să iasă din clasă. Copiii și adolescenții suferă cel mai profund de pe urma acestor atacuri, deoarece personalitatea lor este încă în formare, nu sunt stăpâni pe ceea ce urmează să devină pentru a-și putea construi o părere solidă despre ei înșiși, nealterată de opiniile altora.
Toată lumea are frustrări. Fiecare are o nemulțumire legată de sine. Inclusiv acești ”ciudați” se consolează cu ideea că anturajul care îi exclude nici nu îi merită, ei fiind cei avantajați de excludere. De ce, atunci, nu suntem toți bullyes? Fiindcă rezolvarea lor nu constă în încercarea de a face rău. Ele, de fapt, astfel nu se rezolvă, ci se adâncesc. Răutatea aduce o satisfacție momentană, dar frustrarea revine. Pentru că tu rămâi la fel. Defectul iese și mai mult la suprafață atunci, în contrast cu zădărnicia răului făcut și a satisfacției care a trecut. Superioritatea celor care nu ”se leagă de nimeni” este reprezentată tocmai de capacitatea de a conștientiza că ceilalți nu au nicio vină, că provocarea de suferință altcuiva nu aduce alinarea suferinței tale.
Care este soluția pentru a scăpa de atacurile de tip ”bully” în școli?
În primul rând, discuțiile cu familia. Familia ar trebui să cunoască suferințele unui adolescent, să îl încurajeze, să îi scoată în evidență calitățile și să îl învețe cum să își gestioneze defectele. Numai că un adolescent izolat, umilit, are de multe ori stima atât de scăzută încât se teme să nu fie învinuit de familie. Pentru că da, există și părinți idioți, care spun ”Faci tu ceva, nu se poate!”. Familia trebuie să anunțe direcțiunea școlii, iar aceasta va lua măsuri coercitive. Căci m-am convins că, pentru bullyies, numai pedepsele sunt o piedică. La asta se rezumă capacitatea lor de înțelegere. Astfel, prin încetarea hărțuirii și încurajare de acasă, adolescentul își va reveni. În cazul în care ciudatul are un părinte care îl acuză, el trebuie să anunțe profesori, diriginte etc. Ei vor ști ce măsuri să aplice. Pentru că, așa-zișii ”tăurași”, dacă intri puțin în ei, cum se spune în jargon, se prefac ca prin minune în niște ”mielușei”.
În al doilea rând, nu se poate să nu găsești măcar un om cu preocupări relativ comune cu ale tale. Dacă un anturaj nu te acceptă, caută altul în care vei fi apreciat. Nu toată lumea este obligat să te placă. Nu te auto-mutila pentru a te adapta. Da, îți dorești să stai și tu cu ei, pentru că par mișto, pentru că se amuză mereu. Dar tu nu ești ca ei, chiar dacă o parte din tine ar vrea să fie. Caută contextul în care te integrezi sau creează tu unul în care să îi integrezi pe cei ca tine și vei găsi ceva ”mișto”, sau adu tu elemente inovatoare pentru a te simți congruent cu acest context.
În concluzie, etichetarea este un fenomen social ce provoacă foarte mult rău. Nu poate fi eradicat, însă poate fi controlat prin implicarea familiei și prin acceptarea propriei persoane. Frustrările nu se elimină prin cauzarea suferinței ci, de cele mai multe ori, cauzarea suferinței le adâncește.
„Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ - aici e o mare taina si putini o stiu...
RăspundețiȘtergere