”Molloy”, sau cât de complex este inconștientul

Sigmund Freud

Samuel Beckett

   





     Unul dintre cei mai inteligenți oameni ai secolului trecut este, fără îndoială Sigmund Freud. Controversat, dezbătut, elogiat, criticat, ironizat, contribuția sa la cunoașterea psihicului uman nu a putut fi niciodată contestată, de la momentul când și-a elaborat teoriile și până în prezent. Marele merit al său este acela de a-și fi dat seama de influența pe care inconștientul o are asupra psihicului uman și, respectiv, asupra vieții, deoarece psihicul este funcția prin care creierul se adaptează la mediul înconjurător.

     Conform teoriei freudiene, sufletul este structurat pe trei nivele: eu, supraeu și sine, care corespund în această ordine conștientului, subconștientului, în care se regăsesc atât amintirile cele mai proaspete, accesate voluntar, cât și modelele pe care le urmăm, de obicei, cele parentale, și inconștientului, cel mai vast compartiment. Acesta depozitează întâmplări pe care conștientul ar vrea să le uite, traume, frustrări, dorințe înăbușite. Până aici, toate bune și, relativ, frumoase. Într-adevăr, nu ne-am putea adapta mediului, societății, vieții în general, dacă am fi mereu conștienți de ceea ce ne rănește. Numai că tot ceea ce este stocat în inconștient nu rămâne acolo, la locul său, pierdut în negura timpului, ci încearcă să pătrundă în conștient, căci negarea unei probleme nu determină rezolvarea ei. Dar nu apare sub forma sa inițială ci, de cele mai multe ori, sub un aspect pe care nici nu ne-ar trece prin cap să-l asociem cu ceva ce a avut loc în paleoliticul existenței noastre: compulsii, impulsuri necontrolate, dependențe. stări de tristețe profundă fără nicio explicație. Fenomenul poartă denumirea de refulare. Pentru a putea scăpa de acțiunea sa asupra noastră, trebuie să aducem în conștient ceea ce creierul a ”ascuns” și să rezolvăm problema care ne macină. Freud a pus astfel bazele psihanalizei, a științei care analizează felul în care funcționează psihicul, și prin intermediul căreia influența traumelor poate fi redusă la 0.

     Textele literare sunt izvoare de experiență umană. Chiar dacă par a fi, la o analiză superficială, ”povești”, ficțiune fără niciun fel de valoare concretă, ele reprezintă încercarea autorului de a reconstitui realitatea așa cum o percepe. Cu alte cuvinte, lui i se pare că așa arată realitatea, și vrea să le împărtășască și celorlalți părerea sa. Sau pur și simplu să și-o împărtășască sie însuși.

     În acest context, una dintre capodoperele secolului al XX-lea care prezintă într-o manieră inedită inconștientul este ”Molloy”, de Samuel Beckett. Cunoscut în special pentru piesa de teatru ”Așteptându-l pe Godot”, este un scriitor irlandez ce a contribuit la dezvoltarea teatrului absurdului, mișcare în care textele dramatice valorificau lipsa de sens e existenței.

     ”Molloy” nu aparține însă genului dramatic, ci este un text în proză. O proză modernă, tehnica narativă fiind aceea a ”fluxului conștiinței” ( în engleză, stream of conciousness), care presupune așternerea pe hârtie a gândurilor exact în ordinea și în forma în care acestea apar, fără a avea neapărat o structură logică sau cronologică. Frazele sunt lungi, dezlânate, greu de urmărit. Însă, tocmai acest fapt le conferă autenticitate, căci surprind esența ființei umane, Pentru a folosi un citat scris pe digul de pe faleza din Constanța ( ”Constanța e locul, aici începe și se termină totul”), creierul este ”locul, aici începe și se termină totul”, aventura trăirilor noastre, căci el este organul ce filtrează tot ceea ce percepem. O radiografie a gândirii echivalează cu o radiografie a existenței.

     Ce mi se pare genial la ”Molloy” este  prima parte a sa. care nu surprinde fluxul gândirii conștiente, ci tocmai pe cel al inconștinetului, care își face de cap cum vrea el. În cea de-a doua parte ne este înfățișat Molloy, pe numele său adevărat Jaques Moran așa cum se percepe el pe sine: un bărbat înstărit care își crește singur fiul de 10 ani, pe care îl cheamă tot Jaques. Aparent, lucrează ca  agent secret la o firmă de spionaj. Fără o viață personală tihnită, urmărește existențele celor din jur. Într-o zi, primește de la mesagerul ce îi fusese încredințat misiunea de a-l urmări și prinde pe un anume Molloy, fără a-i fi dată posibilitatea de a o refuza. Pus pe gânduri, Jaques reflectă asupra condiției sale și a condiției umane. Atât numele ”Molloy”, cât și posesorul său i se par cunoscute, ajungând să conștientizeze faptul că va trebui să pornească într-o căutare a celor mai profunde structuri ale sufletului său. Cât despre firma la care este angajat și mesagerul care a venit să îl anunțe, Jaques realizează că sunt numai iluzii pe care mintea sa le-a construit pentru a se putea adapta, pentru a se amăgi crezând că nu este singur în ceea ce face. Pentru că, după cum am mai scris într-unul dintre articolele trecute, omul este supus paradigmei de ”ființă socială”, iar psihologia de turmă ne învață că are nevoie de sentimentul apartenenței la un grup. Totuși, el nu mai găsește altă cale de ieșire decât aceea de a pleca alături de fiul său în căutarea acestui personaj misterios. Straniu, nu-i așa?

     În prima parte ne este descris, de fapt, Molloy. Adică este descris inconștientul lui Jaques Moran. Găsit într-o stare deplorabilă și dus la  azilul în care stătuse și mama sa, Molloy își povestește viața. ”Sunt la mama în odaie”, așa începe relatarea sa. Molloy este olog, din cauză că mama sa a avut probleme cu capul. Povestea existenței sale este de fapt cea a călătoriei din orașul său către orașul în care se află mama sa, în încercarea de a repara relația defectuoasă, lipsită de iubire din partea femeii, pe care cei doi au dezvoltat-o. Însă călătoria sa nu-și atinge scopul niciodată. Inconștientul lui Moran e constituit din peisaje naturale, cu o semnificație aparte. Mare parte din viața lui Molloy se desfășoară la  malul mării, ”acestei imensități fremătătoare”, după cum o descrie. Îmbrăcat într-o haină cu patru buzunare, în care depozitează 16 pietre. Le ține pe rând între dinți și le plimbă în gură, creând un adevărat sistem pentru a nu roade de două ori la rând aceeași piatră, muncă ce amintește la o scară mai mică de pedeapsa  mitologică dată lui Sisif, aceea de a căra la nesfârșit un bolovan până în vârful muntelui, pentru ca acesta să cadă din nou la poale, astfel încât Sisif e nevoit să o ia de la capăt. Numai că Molloy nu este pedepsit, ci se complace îndeplinind această  muncă pur voluntară.  Lașitatea, comoditatea, îl împiedică să iasă din starea în care se află.. În drumul spre orașul mamei sale, Molloy are un accident cu bicicleta, în care ucide un cățel. Lumea din jur îl acuză, până și el se acuză de înfăptuirea ”crimei”, în afară de proprietara câinelui, care îl găzduiește la ea și cu care încearcă să aibă o relație, din dorința de a cunoaște dragostea. Dar nu reușește, o proiecteză pe mama sa în femeie, are impresia că vrea să-l ucidă și, pe nepusă masă, decide să plece. După multe încercări nereușite, la finalul vieții, Molloy se împotmolește la marginea unei păduri, de unde este transportat la azil.

     Ca un vis, nu? Pentru că, tot în concepția lui Freud, visele sunt contextele în care ceea ce am refulat se manifestă sub diverse forme. Inteligența noastră, capacitatea de a lega lucrurile între ele, le asociază cu anumite înfățișări. Interpretarea corespunzătoare a viselor este una dintre căile spre autocunoaștere.

     În concluzie, problema legată de relația cu mama sa i-a afectat lui Jaques întreaga evoluție, determinându-l să trăiască ghidat de o iluzie.  Cât despre deznodământul aventurii sale, vă las să  îl descoperiți citind textul :)
 

Inconștientul pentru Molloy

Inconștientul pentru Moran