Dumnezeu în cultura rusă

  

      ”Răstignirea” - Santi Raphael 

     Arta vibrează în cele mai profunde structuri ale sufletului celui care o contemplă, având ca izvor aceleași structuri în cadrul sufletului creatorului. După cum afirmă Henri Delacroix, ”în artă, spiritualitatea cea mai pură caută materia cea mai sensibilă”.

     Astfel, imaginea divină a fost surprinsă în manifestările artistice încă din cele mai vechi timpuri, fie aceasta a zeilor, a lui Allah sau a lui Dumnezeu.  Creațiile artistice cuprind și, totodată, surprind poate cea mai profundă valență a divinității în raport cu ființa umană, anume valoarea sa morală, aceea de structură interioară originară, de motor al vieții. Pe aceasta omul o evocă în momentele în care se confruntă cu el însuși pentru a-i comunica dorințele, pentru a-și descoperi slăbiciunile și accepta greșelile, nu numai pentru a se autocunoaște, ci și pentru a se ierta. Creștinsmul prezintă  iubirea ca pe cel mai profund sens al vieții, oferind modelul iubirii necondiționate a lui Hristos, care se jertfește pe sine pentru a-i oferi ființei umane posibilitatea de mântuire.

     Rațiunea este unul dintre cele mai utilizate și mai veridice instrumente de cunoaștere, însă nu ne conduce la Dumnezeu, pentru că omul este guvernat de afect. Putem accepta ideea existenței unei inteligențe superioare ce a creat lumea într-un mod logic, însă la nivel sufletesc avem nevoie de simțirea concretă a divinității, ce poate fi trăită prin asceza ce conduce la iubirea față de toate făpturile create de El.

     Unul dintre cei mai importanți piloni ai religiei ortodoxe fiind Rusia, am ales să studiez felul în care se reflectă problema divinității în cadrul acestei culturi.

     Considerat de unii critici cel mai important romancier al tuturor timpurilor. F.M. Dostoievski  ilustrează în capodoperele sale rolul lui Dumnezeu în explicarea sensului vieții. ”Crimă și pedeapsă”, unul dintre cele mai cunoscute romane scris de acesta, surprinde renașterea cu ajutorul creștinismului a unui păcătos ce se disprețuiește pe sine.

     Romanul prezintă destinul lui Raskolnikov, un tânăr student fără posibilități de a-și continua cursurile universitare care ucide o bătrână proprietară de amanet, pe nume Aliona, și pe sora acesteia, Lizaveta,  retardată mintal, aceasta surprinzându-l  în timpul crimei. Considerându-se geniu, el încearcă să experimenteze ataraxia, dorința sa fiind de a-și înfăptui crima fără cea mai mică urmă de remușcare, de a-și dovedi sieși că este aidoma lui Napoleon, că își poate permite dreptul de a ucide datorită superiorității sale intelectuale, reușind să devină astfel un lider în folosul societății: ” Crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale”. O ucide fără milă pe bătrâna care profita de nevoile financiare ale clienților săi, întruchipând tipul  omului bogat și puternic, caree îi domină pe cei inferiori din punct de vedere financiar, profitând de neputința lor. Aliona o obligă pe Lizaveta să întreprindă muncile casnice cele mai dificile, cea de-a doua acceptând toate acestea din cauza handicapului său. Astfel, tânăra poate fi percepută ca pe un simbol al omului sărman, asuprit și aflat în imposibilitatea de a se elibera. Când este însă martoră la uciderea Alionei, expresia chipului Lizavetei înfățișază durere, suferință, și nu bucuria  scăpării. Ucigându-le pe ambele surori, Rasklonikov preia locul unui judecător, care condamnă la eliminare vinovații pentru stagnarea în procesul evoluției societății ca sistem.

     Raskolnikov este însă cuprins de un amalgam de remușcări și de tensiuni. Convins de caracterul benefic al fărădelegii sale, el se teme ca nu cumva să fie descoperit, ajungând în pragul de a-și pierde mințile. Paranoic, are impresia că toți cei din jur îi cunosc fapta și îl vor preda poliției. Mai mult, acesta își reproșază că nu se poate detașa, că nu a reușit să comită cu luciditate crima perfectă. Tânărul se îndrăgostește de Sonia, fiica unui șomer ce este nevoită să își vândă trupul pentru a-și întreține mama și frații vitregi. În ciuda condiției sale, Sonia nu este pervertită sau înrăită, crezând cu tărie în Dumnezeu și perceptele ortodoxe. Raskolnikov îi mărturisește fapta.  Aceasta îl roagă în repetate rânduri  să se predea, încercând să îl convingă că prin căință, suferință și credința în Dumnezeu se va putea ierta și va putea renaște, citindu-i din Biblie pasajul Învierii lui Lazăr. Sonia îl iubește la rândul ei pe Raskolnikov în ciuda fărădelegii comise de acesta : ” Ca în neştire, Sonia sări de pe pat şi, frîngîndu-şi mîinile, ajunse în mijlocul camerei, apoi se întoarse repede şi se aşeza din nou lingă el, aproape ătingîndu-l cu umărul. Peste o clipă se cutremura, scoase un ţipat şi, fără să ştie nici ea de ce, se arunca în genunchi în faţa lui. — Ce ai făcut, ce ai făcut cu tine? striga, disperata, şi, ridicându-se, se arunca de gîtul lui şi-l strînse tare în braţe. Raskolnikov se trase deoparte şi o privi cu un zîmbet trist. — Ciudată eşti tu, Sonia; mă îmbrăţişezi şi mă săruţi după ce ţi-am spus asta. Tu nu-ţi dai seama ce faci. — Nu, acum nu este pe lume un om mai nefericit ca tine!” Astfel, ea devine un simbol al iubirii necondiționate pe care Dumnezeu  i-o poartă și celui mai lipsit de scrupule criminal.

     Raskolnikov înțelege că mobilul crimei sale a fost acela de a-și dovedi superioritatea intelectuală, pe care însă nu o deține, căci a fost răpus psihic de îndoiala legată de puterile sale și de reușita faptei,  și decide să se predea. Primind ca pedeapsă muncă la ocnă, renașterea spirituală a bărbatului este prezentată în epilogul romanului. Urmat de Sonia în Siberia, aceasta îi dovedește dragostea dezinteresată. După o lungă boală, Raskolnikov se întremează și  conștientizează ”învierea” pe o trăiește datorită Soniei. El învață să își ierte nesăbuința, să compare soarta lui cu a atâtor alți oameni opriți de către soartă de la înfăptuirea faptelor mărețe, să își accepte condiția de om mediocru, tocmai datorită Soniei, care îl iubește în ciuda a ceea ce el a înfăptuit: ” Voiau să vorbească şi nu puteau, Le erau ochii plini de lacrimi. Amîndoi erau palizi şi slabi; dar pe chipurile acestea bolnăvicioase şi palide străluceau zorile unor preschimbări depline, ale învierii şi renaşterii lor la o viaţă noua. îi regenerase dragostea, inima unuia cuprindea izvoare nesecate de viaţă pentru inimă celuilalt. Hotărîră să aştepte şi să rabde. Măi rămîneău şapte ani şi pînă atunci - câtă suferinţă cumplită, câtă fericire nemărginita!”. Totodată, caută singur Evanghelia și conștientizează că tot iubirea pe care i-o purta Sonia îl îndreaptă spre Dumnezeu.

      În secolul al XX-lea se produce însă o revoluție. Albert Einstein demonstrează, elaborând teoria relativității, că felul în care fiecare om percepe realitatea este relativ, nimic nu mai poate fi cunoscut ca valoare absolută. Blaise Pascal dovedise faptul că universul nu are centru. Astfel, omul modern se află în imposibilitatea de  a regăsi altă noțiune sigură cu excepția eului propriu și începe să se îndoiască din ce în ce mai mult. Nietzsche afirmă ca ”Dumnezeu a murit”, iar nihilismul se impune.

     Această concepție este ilustrată în filmul ”Leviathan”(2014), de Andrey Zvyagintsev. Primarul unui oraș din Rusia dorește să intre în posesia pămânului într-o zonă înconjurată de mare și munte  pe care se află casa părintească a lui Kolea, un mecanic care locuiește cu cea de-a doua soție, Lilia și fiul său din prima căsătorie, Roma. Prietenul său din copilărie, Dima, în present avocet la Moscova, vine să îl reprezinte la tribunal împotriva măsurilor abuzive întrprinse de primarul care vrea să îi demoleze casa. Pe drumul către obținerea drepturilor lui Kolea, cel puțin a unei sume egală valorii imobilului și a pământului, Dima este atras de Lilia și cei doi încep o relație. La o petrecere în aer liber, Roma și copilul unor cunoștințe, Angela și Pașa, îi descoperă pe cei doi împreună, retrași în susul unei cascade între stânci, iar Kolea amenință că îi omoară. Kolea, fiul său și cunoștințele se întorc acasă, în timp ce Lilia și Dima pleacă la hotelul unde ese cazat avocatul. Între cei doi are loc un dialog semnificativ, în care avocatul îi răspunde Liliei când aceasta se învinovățește pentru ce s-a întâmplat că  ” Nimeni nu-i vinovat deloc. Fiecare e vinovat de-ale lui” și că, deși un om poate mărturisi că este vinovat după lege, legea în sine nu reprezintă o dovadă a vinovăției. Mai mult, omul nici nu are cui și de ce mărurisi, confesiune ce poate exprima o viziune nihilistă asupra existenței. La întrebarea Liliei dacă nu crede în Dumnezeu, avocatul spune că nu, căci crede în fapte. Între timp, acasă la Kolea mecanicul discută cu Angela și Pașa. Angela îi spune lui Kolea pentru a-l liniști că și ea ar fugi dacă ar putea. Pașa adaugă că ”Poți să fugi de ceilalți, dar nu și de tine.”, însă Angela îi răspunde că ” De tin poți să fugi foarte ușor. De sine nu poți niciodată.”. Dima abandonează procesul, fiind agresat de către bărbați plătiți de primar, și pleacă la Moscova, iar Lilia se întoarce la Kolea. Roma o acuză că toate necazurile sunt pricinuite de ea, în timp ce toți trei își strâng lucrurile, obligați de primar. Edilul însă începe să aibă remușcări, și se confesează episcopului. Clericul, întrezărind un interes financiar, îl îndeamnă pe primar să acționeze în forță, să învingă ”dușmanul” prin putere, astfel încât primarul se remontează împotriva lui Kolea. Lilia, tulburată de vorbele copilului, privește marea învolburată și apoi pleacă în oraș, însă nu se mai întoarce. După trei zile este găsită moartă, iar Kolea este acuzat de crimă. Prins într-o cușcă de întâmplări absurde, mecanicul se așază la rândul său cu fața către marea agitată și întreabă ”De ce, Doamne?”, dar aceasta pare impasibilă, indiferentă la suferința sa. În fine, Kolea este arestat și condamnat la douăzeci de ani de închisoare, iar Roma este adoptat de Pașa și Angela. Primarul afirmă mulțumit că, în sfârșit, Kolea își va cunoaște locul, iar casa este demolată.

     Reinterpretare a poveștii biblice a lui Iov, un credincios căruia Dumnezeu îi ia atât familia, cât și toate bunurile, și care încearcă în zadar să lupte cu un monstru groaznic, leviatanul, filmul prezintă destinul unui om a cărui identitate este aproape ștearsă. Oasele unui leviatan se profilează în peisajul pustiu, într-o vreme veșnic mohorâtă. Una dintre scene îl înfățișază pe Roma aruncând cu o piatră în apa unde se află oasele, fără a avea însp niciun rezultat. Unul dintre preoții din zonă îi citează lui Kolea din Biblie pasajul în care este descris monstrul. Una dintre scenele din final este cea a unui buldozer uriaș, asemenea unui leviatan, distruge casa mecanicului. Marea, mereu învolburată, se liniștește pentru câteva clipe de la demolare, dar o ia de la început, căutându-și parcă o nouă victimă. Astfel, în opinia mea, leviatanul poate simboliza atât sinele de care omul nu poate fugi, cu care nu poate lupta, cât și răul absurd, pe care nu îl poate învinge. Nu se știe cine a cauzat cu adevărat necazurile lui Kolea: Dumnezeu care nu îi răspunde la întrebări, Lilia din cauza căreia avocatul a renunțat, preotul care îl sfătuiește greșit pe primar sau primarul însuși, cum nu se cunoaște cauza morții femeii. Pare că întreaga suflare a contribuit la soarta absurdă a bărbatului.

     În concluzie, arta surprinde cel mai intens dilemele ființei umane, cultura rusă fiind cea care abordează religia ortodoxă în cele mai profunde înțelesuri ale sale.