Clopotul de sticlă

     Sylvia Plath este unul dintre poeții mei preferați. Expresie a unui imaginar poetic sumbru, a unei frământări interioare ce pare fără sfârșit , poezia sa este frumoasă tocmai prin faptul că își are ecoul în  zonele cele mai profunde ale sufletului, vibrând cu suferințele cele mai ascunse, refulate,  care ne păcălesc, ne fac uneori  să percepem realitatea distorsionat, percepție ce ne adâncește angoasele. Aceste suferințe sunt concretizate în imagini poetice, fiind aduse din inconștient în conștient nu numai de către cel care scrie, ci și de către cel care citește, eliberându-se astfel de ele. Evident, acest fapt nu este o particularitate a Sylviei Plath sau a celor care o citesc, el fiind unul dintre rolurile funadmentale ale oricărei forme de artă, în general. Ceea ce o diferențiază pe Sylvia Plath de alți poeți este originalitatea imaginilor pe care le-a creat, căci, parafrazîndu-l pe Lev Tolstoi, oamenii fericiți sunt fericiți în același mod; cei nefericiți însă sunt nefericiți în moduri diferite, fiecare își trăiește și percepe diferit, poate chiar original, suferința, ea având alte și alte cauze pentru fiecare dintre ei. Un alt motiv al preferinței mele pentru ea este că m-am regăsit în opera sa, m-am identificat cu ceea ce scrie.

     În multe cazuri, poeții excelenți nu excelează ca prozatori, și invers, din varii motive - diferența fundamentală dintre poezie și proză, dintre expresia unei experiențe de moment și expresia unei experiențe pe termen lung, gradul de sensibilitate artistică ș.a.m.d.  Ceea ce nu se întîmplă însă în cazul Sylviei Plath: unicul său roman, ”Clopotul de sticlă”, revelează povestea vieții marei poete, experiența vieții ce le-a generat pe cele momentane.

     Titlul cărții, „Clopotul de sticlă”, este poate una dintre cele mai frumoase și mai sugestive metafore din literatură care desemnează depresia, angoasa permanentă, starea de anxietate, care pune o barieră între cel care o trăiește și cei din jurul său. Deși vizibili prin zidul transparent, un clopot construit dintr-un aliaj de suferință, angoasă, teamă, aș putea spune chiar dureroși de vizibili în contextul imposibilității de a-i atinge sufletește, imaginea lor este una distorsionată, căci membrana clopotului nu este plată. Poetul este limba clopotului, sufocată de acesta, iar strigătul care se aude când sufletul său atinge stările ce îl îngrădesc este însăși poezia.

     Esther Greenwood, personajul principal al romanului și alter-ego-ul scriitoarei, este o tânără în vârtsă de 19-20 ani care trăiește dilemele feminine  specifice vârstei sale. Practic, Esther nu știe ce vrea. Să-și continue studiile, care nu o mai stimulează intelectual, din cauza geniului său; să renunțe la ele , începând o viață de familie alături de un bărbat pe care nu îl iubea, sau să înceapă o carieră literară la o revistă importantă din New York, care îi oferă o bursă. Crescută în mediul rural, chiar necizelată din anumite puncte de vedere, nu se regăsește în ceea ce ar putea fi denumit clișeic ”jungla urbană” a metropolei, cu petrecerile ei de noapte, lumea grosolană, capabilă de orice pentru a-și trăi ”visul american”. Neștiind ce să aleagă, se simte suspendată, fără direcție, stare ce îi adîncesc anxietatea, angoasele, intrând într-un cerc vicios: suferința ”netratată” din copilăria sa, doliul netrăit al morții tatălui ei, pe care mama sa a șters-o cu buretele determină aceste stări, iar stările îi potențează suferința. Mai mult, aceasta o împiedică să mai creeze, deoarece mintea ei este atât de măcinată de suferință încât nu mai poate ”produce” imagini poetice, iar ea nu se mai poate exterioriza. Ceea ce o aduce în pragul nebuniei.


     Experiențele trăite de Esther sunt o expresie a condiției femeii de geniu, în inconștientul căreia are loc un conflict fundamental. Conform teoriei lui C.G.Jung, psihicul femeii este dominat de arhetipul Anima, simbol al sufletului, compus din imaginea maternă, feminină, generator al sensibilității, al emoțiilor, iar bărbatul de Animus, arhetipul rațiunii, al gândirii logice, simbol al inteligenței. Atunci când cele două sunt la fel de dezvoltate în inconștientul feminin, conștientul tinde să se sufoce între cele două. Pe de-o parte, natura feminină o fac să încline către pornirile sufletești; pe de altă parte, rațiunea îi oferă o viziune sumbră asupra realității, o determină să vadă o lipsă de sens în tot ceea ce definește sufletul feminin. De aici nefericirea sa.

      Ulterior, Esther trece prin mai multe întâmplări, culminând cu internarea ei într-un ospiciu, însă deznodământul este unul pozitiv, cu un final deschis. Rămâne să aflați dacă și cum reușește să-și depășească trauma citind unicul roman al acestei poete originale.