”Solaris”, de Andrei Tarkovsky

     ”Solaris” (1972), de Andrei Tarkovsky, este una dintre capodoperele cinematografice ale genului SF. Deși are la  bază romanul cu același titlu, de Stanislav Lem, pe care îl voi analiza într-unul din articolele următoare, mă voi opri asupra filmului, căci arta cinematografică și arta scrisă sunt două fome de exprimare total diferite, și trebuie tratate ca atare.
     În primul rând, este regizat de Tarkovsky. A nu se înțelege că ceva este bun din start doar pentru că este făcut de un anume om, indiferent cine ar fi el; ci, pur și simplu, acest film are amprenta sensibilității aparte a monstrului sacru care este Tarkovsky, a predispoziției lui pentru artă. Cadrele din film, ca, de fapt, din toate peliculele sale, sunt de o frumusețe dureroasă. Tehnologia, mecanicul, electronicul în sine sunt lipsite de valoare estetică, având un cu totul alt scop decât acela de a produce frumosul, însă Tarkovsky a reușit să împletească SF-ul, acest gen ce poate părea anost, exagerat, neverosimil uneori prin faptul că prezintă un viitor ipotetic, în ceva superb, care te sfâșie.
     În al doilea rând, inovațiile tehnologice sunt reduse la minimum, astfel încât pare, mai degrabă, un film caractertistic tuturor epocilor care au cunoscut cel mai mic grad de tehnologizare. Mai mult, tratează tema filozofică a cunoașterii, care l-a preocupat pe om încă din Antichitate.
     Despre ce este vorba? Planeta Solaris este un corp ceresc ce le dă de furcă de ani de zile cercetătorilor ruși, care au trimis o stație spațială ce orbitează în jurul ei. Pe acestă planetă se află un ocean, care se pare că are capacitatea de a transmite radiații în creierele celor care încearcă să îl cerceteze  provocându-le halucinații ( spre exemplu, unul dintre piloții care a zburat deasupra lui putea vedea cum oceanul clocotește, iar din el iese băiețelul colegului său mort într-o expediție de cercetare), de când aceștia au bombardat oceanul cu raze X pentru a-l putea observa amănunțit.
     Oceanul simbolizează, în viziunea mea, originea vieții. Este o întindere imensă ce pare că generează viață din sine, valuri după valuri, generații după generații, ca o inimă ce pulsează încontinuu. Această origine, de fapt această pulsație originară se găsește în tot ce există, însă în om se manifestă în gradul ei cel mai înalt, mai divers, atât ca manifestare, cât și ca funcție a sa. Ființa cea mai complexă, omul, este împinsă de acest imbold să continue să supraviețuiască indiferent de ce i s-ar întâmpla, indiferent de cât de măcinată i-ar fi conștiința. Încercarea de a cunoaște taina vieții, de a descifra acest mister, aduce cu sine damnarea. Pentru că presupune sondarea adâncurilor ființei, a celor mai refulate gânduri, amintiri, temeri; declanșarea anxietății, răscolirea sufletească profundă.
     La fel i se întâmplă personajului principal, psihologul Kelvin, care este trimis în misiune pe stația Solaris pentru a o distruge. Măcinat de amintirea soției sale care s-a sinucis cu flacoanele dintr-o substanță uitată de el, reproșându-i că nu o iubește, el încearcă să distrugă această forță supranaturală, însă cade într-o capcană. Ajuns pe stație, unde se mai aflau doi cercetători, Snaut și Sartorius, află că cel de-al treilea, Gibarian, se sinucisese. Acesta îi lăsase lui Kelvin o filmare în care îi mărturisește că nu se confruntă cu nebunia, ci cu ”o bestie”. Dintr-o dată, în camera sa apare Hari, fosta lui soție, una dintre festele jucate de ocean. Snaut îl avertizează pe Kelvin că femeia nu este soția lui, ci doar ”materializarea reprezentării” lui Kelvin despre ea. Bărbatul refuză să accepte și trăiește cu Hari ca atunci când erau căsătoriți,renunțând la orice încercare de a distruge stația.
     Hari are însă trăsăturile cu care Kelvin încărcase imaginea fostei lui soții. Ea este adesea tulburată, nu știe cine este, îi repetă obsesiv că ea nu este Hari și este măcinată de dorința tot mai apăsătoare de a se cunoaște cu adevărat. De mai multe ori în film, moare în chinuri pentru a învia ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.  Sunt mai multe detalii ce sugerează faptul că Hari este una dintre laturile lui Kelvin, mai precis, proiecția sa feminină.
     El vizionează împreună cu Hari un videoclip ce cuprinde două fragmente din copilăria și apoi adolescența sa. Prima dată, copil fiind, se află alături de părinții săi, în pădure, înconjurat de zăpadă, de puritate  și pune vreascuri pe foc deasupra zăpezii. Ulterior, adolescent, o vede pe mama sa, care murise tânără, de o frumusețe aparte, o prezență enigmatică și atrăgătoare, în aceeași pădure, în apropierea aceluiași foc, însă înconjurat de un peisaj tomnatic, Focul din copilărie pare să fi topit toată zăpada și să fi uscat natura, pe măsură ce el s-a maturizat.
     Una dintre scenele următoare o surprinde pe Hari adâncită în gânduri, urmărind cu ochii minții celebra pictură a lui Peter Bruegel, ”The hunters in the snow” (trad. ”Vânâtorii în zăpadă”), ce-i înfățișază pe niște vânători ce caută prada în zadar, într-un peisaj steril, un alb trist, ostil. Pictura exprimă căutarea ei disperată de a ști cine este cu adevărat.
     . Psihologul, măcinat de suferințele lui Hari și de propria conștiință, se îmbolnăvește și intră în comă, stare în care are un vis cu mama sa curățându-l de noroiul de pe picioare.  Într-o încercare de a comunica cu oceanul, ceilalți cercetători trimit unde ce codifică o encefalogramă a creierului lui Kelvin către acesta
     Când se trezește, imaginea lui Hari dispare, iar lângă el se află cei doi cercetători care îi comunică rezultatele experienței lor. Oceanul este tot același, însă din loc în loc au apărut niște insule. Snaut rostește legat de apariția lui una dintre cele mai frumoase fraze ale filmului : ”Măcar a apărut speranța!”. Insulele, simbol al unor ancore, ale unor posibilități de salvare într-o imensitate care sperie, sunt simbolul împăcării cu sinele, cu imposibilitatea schimbării unor fapte ireversibile, chiar imposibilitatea cunoașterii absolute față de care omului îi rămâne o singură opțiune: resemnarea și speranța a ceva mai bun.
     Filmul se încheie cu Kelvin care, întors acasă, îl îmbrățișază pe tatăl său, purificat de suferință. Însă imaginea se distanțează tot mai mult, iar cei doi se dovedesc a fi, de fapt, pe o insulă în mijlocul oceanului, nu pe Pământ. Finalul este astfel deschis spre diverse interpretări.
     De menționat ar fi că, pe parcursul filmului, în scenele cheie, apare piesa ”Preludiu în Fa minor”, de J.S. Bach, care este atât de izbutit interpretată la orgă de Eduard Artemiev, încât pare că aparține unei alte lumi.
     Sper că recenzia v-a plăcut și v-a trezit dorința de a urmări filmul.


Imagine a oceanului extrasă din film


”Hunters in the snow”