Tarkovski despre Rubliov

Anatoli Solonitsyn în rolul lui Andrei Rubliov

   
   
     ”Andrei Rubliov” (1966), considerat de mulți capodopera lui Tarkovski, este filmul biografic al vieții celui mai mare pictor de icoane bizantine din Rusia, și, implicit,  a unuia dintre cei mai mari iconari ai lumii. Prin intermediul lui Rubliov, Tarkovski ilustrează atât condiția artistului (și, până la urmă, a omului ) care își pune viața în slujba celui mai înalt țel pe care îl poate avea existența umană: dobândirea cunoașterii, pe care marele pictor încearcă să îl îndeplinească reconstruind conform propriei sensibilități scene biblice. Valoarea sa ca artist constă în capacitatea de a transpune sacrul, supranaturalul acestor scene în profanul reprezentat de lemn și de vopseluri, iar pentru a reuși acest lucru, artistul trebuie să ajungă la un nivel superior al înțelegerii lor.
     ”Andrei Rubliov” este filmul unui Andrei din secolul al XX-lea, care construiește fiecare cadru al peliculei sale ca pe o icoană despre un alt Andrei, pictor de icoane din secolul al XV-lea, ambii căutând cunoașterea într-unul dintre pilonii identității rusești: credința ortodoxă. Este cel mai frumos, mai ”dureros de frumos”, dacă pot spune, film pe care l-am văzut până acum.
     Pelicula este alcătuită din două părți. Prima parte este împărțită în șase episoade, iar cea de-a doua, în trei. Filmul începe cu o întâmplare din prezentul apropiat zilelor noastre, anume încercarea unui om de a zbura cu balonul din curtea unei mănăstriri.. Acesta reușește, zboară câtva timp, însă se prăbușește și moare la marginea unei ape. În continuare, acțiunea se mută în Evul Mediu, în perioada în care a trăit Rubliov.
     Unul dintre principalele conflicte ale filmului este cel dintre Rubliov și unul dintre călugării cu care se afla la aceeași mănăstire, Kiril. Bătrânul călugăr Kiril este plin de orgoliu, invidios pe talentul tânărului Andrei. O scenă care îi demonstrează răutatea și caracterul ranchiunos este cea în care, în primul episod, ”Măscăricii”, el îl denunță autorităților pe ascuns pe unul dintre bufonii care i-au primit în hambarul lor pe el, Rubliov și  călugărul Daniil pentru a se adăposti de ploaie. Acesta ridiculizează biserica și pe cei trei călugări, deși el crede în Dumnezeu (își face cruce înainte să mănânce). Îi distrează pe toți cântând ceva de batjocură legat de boierii stăpâni ai locului și se întreabă, dacă pe măscărici i-a făcut diavolul, atunci pe diavol cine l-a mai făcut? Kiril, ranchiunos, îl pârăște pe ascuns, iar bărbatul este artestat și bătut cu cruzime. În episodul următor, ”Teofan grecull”, Kiril, vizitând atelierul lui Teofan, un mare iconar rus, se laudă  cu cunoștiințele sale și, când maestrul îi spune că vrea să îl cheme să lucreze cu el la pictarea unei mari catedrale din Moscova, el îi cere să vină să îl cheme chiar de la mănăstireaAndronikov, unde lucra atunci, de față cu Rubliov, a cărui măiestrie era cunoscută de toți și cu ceilalți călugări. Feofan trimite un sol la Andronikov, însă cu misiunea de a-l aduce pe Rubliov, iar tânărul acceptă. Kiril se înfurie, le aruncă celorlalți călugări vorbe urâte și pleacă de la mănăstire.
     Relația dintre Teofan și Rubliov prezintă două atitudini față de semnificația icoanelor și, în definitiv, a credinței însăși. După cum se exprimă și Kiril, Andrei picta ”cu înțelepciune”, nu cu credință curată, pentru a-L înțelege pe Dumnezeu, ”împestrița” icoanele în funcție de percepția sa asupra divinității. Teofan însă, pictând imagini despre Dumnezeu, s-a îndepărtat de religie. Pentru el, arta bisericească, credința, sunt ca un văl menit să acopere zidul de neocolit al morții. El are un vis în care un înger îl îndeamnă să vină cu el, însă Teofan îl respinge: ”De murit, mor și singur”. Semnificative sunt discuțiile celor doi din episodul numit ”Patimile lui Andrei”, legate de răstignirea lui Iisus. Rubliov a înțeles esența creștinismului, a iertării, a nevoii de a ierta și de  a uita răul: ”Iisus a fost răstignit pentru a-l împăca pe om cu Dumnezeu și invers”, spune el. Urmează o scenă în care un om se așază singur pe cruce, resemnat. Familia sa suferă pentru patimile la care este supus, dar el, cu Dumnezeu în suflet, își acceptă suferința ca pe o experiență ce îl va schimba, îl va face să perceapă lumea altfel, îl va elibera de tot ceea ce a trăit, îl va mântui. Mai mult, el devine complice al suferinței sale, pentru că însuși Dumneze a suferit prin răstignire. Teofan Îl iubește doar pe Dumnezeu; Rubliov Îl iubește pe Dumnezeu, dar îi iubește și pe oameni, pătimește alături de ei. De aici și măiestria lui în pictura de icoane.
     Dimensiunea iubirii în credința ortodoxă este ilustrată și în capitolul următor, ”Sărbătoarea” în care Rubliov, cu adevărat preocupat de esența sacrului, este singurul care aude chemarea ispititoare a vrăjitoarelor din pădurea la marginea căreia a popsit alături de ucenicul său, Foma. Acestea cunosc numai puterea ocultă, nu pe cea ortodoxă, iubirea trupească, nu și pe cea sufletească, de aceea trăiesc mereu cu frica în sân, cu teama de a nu fi ucise.
     Cu adevărat superbă este însă cea de-a doua parte a filmului, în care axa valorilor lui Rubliov este răsturnată.
     În episodul ”Năvălirea”, este prezentată invazia tătarilor asupra Moscovei, mijlocită de fratele cneazului Vladimir cât timp acesta este plecat în Lituania. Aceștia pârjolesc tot ce întâlnesc în cale, iar cruzimea lor și a frateui cneazului este evidențiată prin mai multe scene. Când un tătar încearcă să o pe violeze pe una dintre femeile aflate la mănăstirea unde lucra Rubliov, bolnavă mintal,  iconarul îl ucide, fapt care îl schimbă semnificativ. Măcinat de remușcări și aflat sub imperiul măcelului la care asistă, Andrei își pierde încrederea în oameni și, mai ales, în iubire. Nu se poate ierta pe sine, nu îi mai poate iubi nici pe oameni și cu atât mai puțin pe el. El are o viziune cu Teofan, acum mort, care îi spune să nu fie indulgent cu sine și să nu își ierte păcatul. Teofan și principiile lui devin astfel propria sa conștiință, măcinată de remușcări. La un momant dat, în mănăstirea ruinată ninge. Fata bolnavă exclamă: ”E înfricoșător să vezi cum ninge în biserică!”. Ninsoarea, cu alul ei steril, devine astfel un simbol al tăcerii, al lipsei culorii, al neputinței lui Rubliov de a mai picta; cu alte cuvinte, al zidului alb și steril al morții și, implicit, al vieții, ambele  lipsite de sens.
     În următorul episod, ”Tăcerea”, tătarii pleacă. Unul dintre ei o ademenește pe bolnavă, iar aceasta pleacă alături de el. Rubliov stinge un bolovan aprins de foc. El își înăbușe furia, tace și nu îl ucide pe tătar. Dacă s-ar fi iertat, l-ar fi omorât și pe el și și-ar fi dat întreaga viață răului. Începând cu acest moment, Andrei decide să tacă, să nu mai scoată vreun cuvânt, să nu-și mai exteriorizeze niciun sentiment și se retrage în sine.
     Ultimul episod al celei de-a doua părți se numește ”Clopotul” , opusul tăcerii. Anii au trecut, iar mănăstirea are nevoie de un clopot.  Doi soli sunt trimiși după cel mai mare maestru clopotar din zonă, însă, ajunși în satul lui, află de la fiul său adolescent , unicul supraviețuitor al familiei sale că acesta  a murit de ciumă alături de soția și de fiica sa. Pentru a nu muri din cauza lipsurilor, băiatul le spune solilor că, pe patul de moarte, tatăl său i-a împărtășit taina meșteșugului clopotelor, și că el este singurul care îl mai poate construi. Semnificativ pentru simbolistica artei este partea de început a meșteșugului clopotelor, cea în care meșterul trebuie să sape singur groapa în care urmează să lucreze la turnarea clopotului, ca și cum s-ar pregăti pentru moarte. Clopotul se toarnă la căldura focului, simbolizând flăcările Iadului. Pentru realizarea unei capodopere, artistul trebuie să înfăptuiască un sacrificiu, să trudească pentru a se mântui prin creația sa. Pentru Boris, înrăit de experiențele dureroase prin care a trecut, clopotul devine un mijloc de a se înălța la cer prin sunet, de a se ridica deasupra a tot ceea ce s-a întâmplat, deasupra suferinței, deasupra oamenilor și deasupra sa. El se contrazice cu ceilalți meșteri care trebuie să îl ajute la construirea clopotului și caută în disperare lutul potrivit în care să-și toarne opera. El îl găsește pe o vreme de ploaie, semnificând tristețea, deznăjejdea. Descoperirea lutului e primul pas spre izbăvirea sa. După o trudă extenuantă, clopotul este gata. Mulțimea din zonă și emisari veniți din Italia se adună pentru a vedea dacă acesta merge. Clopotarul mănăstririi trage funia, iar sunetul puternic al clopotului umple văzduhul. După ce euforia mulțimii se consumă, și toată lumea pleacă năvalnic, mai rămân la mănăstrire Boris, care plânge în noroi, și Rubliov. Andrei, rostind primele sale cuvinte după tăcerea îndelungată, îl întreabă adolescent de ce plânge deși clopotul e perfect. Băiatul îi răspunde în lacrimi că ”nemernciul” său tată, pe patul de moarte, a refuzat să-i transmită meșteșugul clopotului, iar el a construit clopotul după propriul instinct artistic. Rubliov îl ia în brațe, îl liniștește și îi spune că îl va lua ca ucenic, el va picta icoane, iar băiatul va construi clopote la bisericile din Rusia.
     Când clopotul sună, Rubliov începe din nou să vorbească, pentru că s-a regăsit în Boris. La nivel simbolic, băiatul a dus aceeași luptă ca Rubliov. Aflat în groapa simbolică în care a turnat clopotul, aproape fără nicio scăpare de la moarte, adolescentul a luptat pentru viața și pentru mântuirea lui. Lacrimile de la sfârșit l-au eliberat de suferință.
     Filmul se încheie simetric cu imaginea unor cai care  cad și se rostogolesc pe iarbă la malul apelor, amintind de căderea zburătorului, ceea ce ar putea sugera că, deși aduce, inevitabil prin legile naturale al gravitației, căderea și moartea, zborul, accederea la cunoașterea cerească, este cea mai înaltă menire a existenței.
     În concluzie, măiestria lui Rubliov este o consecință a experiențelor sale și a talentului său de a face sacrul sî transceandă profanul, de a-L aduce pe Dumnezeu în ochii, mintea și sufletul celui care îi privește icoanele.

Andrei Rubliov - ”Icoana Sfintei Treimi” (aprox. 1410)