”Călăuza”, de Andrei Tarkovski

     ”Călăuza”(1979), film ce are ca sursă de inspirație nuvela ”Picnic la marginea drumului”, scrisă, ca și scenariul peliculei, de frații Strugațki, prezintă călătoria unui profesor de fizică și a unui scriitor, însoțiți de o călăuză, în Zona. Zona este un areal nelocuit, cu proprietăți fizice ieșite din comun, care se pare că ar fi apărut la marginea unui oraș în urma unei intervenții extraterestre sau a căderii unui meteorit. Pus sub observație de către cercetători, locul este păzit de poliție, iar cei  care încearcă să îi treacă granițele sunt arestați și pedepsiți. Minunea care îi tentează pe toți la Zonă este însă existența unei camere care le îndeplinește cea mai puternică dorință oamenilor care intră în ea. Deoarece Zona le întinde capcane celor care vor sp ajungă la misterioasa încăpere, aceștia au nevoie de călăuze, meserie  interzisă ce este aspru pedepsită cu închisoarea.

     Însă se pare că Zona nu îndeplinește una dintre dorințele pe care omul le are în mod conștient, cele în slujba căruia își canalizează eforturile, din pricina cărora suferă. Ea o îndeplinește tocmai pe aceea pe care omul o nutrește inconștient, în pofida tuturor valorilor și principiilor sale morale, cea pe care omul o refulează, însă care corespunde cu ceea ce el este în realitate. Deși scopul camerei ar fi acela de a le aduce fericirea celor care pătrund în ea, îndeplinindu-le dorințele, de multe ori cei care au privilegiul de a reuși să intre ies mai nefericiți decât înainte, deoarece Zona le dezvăluie mizeria sufletească. Aceasta este povestea Porcului Spinos, una dintre fostele călăuze. Acesta a intrtat în cameră cu dorința conștientă de a-l readuce la viață pe fratele său, care murise din cauza lui. Însă, după ce s-a întors din Zona, s-a îmbogățit. Descoperind că natura sa arghilofilă este mai puternică decât iubirea fraternă, Porcul Spinos se sinucide. În esență, Zona este o mare metaforă a inconștientului, prin care omul "cãlãtorește" pentru a-și descoperi adevărata natură. Capcanele pe care ea le întinde celor care încearcă să o profaneze sunt de fapt niște farse jucate de inconștient. Ne-ar durea să aflăm care este adevărata noastră natură prin ceea ce ne dorim, astfel încât mintea noastră camuflează această dorință, care nu poate fi eliminată, în altele, pricinuind suferințe inutile, iluzorii.
     Filmul începe cu familia Călăuzei, el, fiica și soția lui dorm. Călăuza se trezește și se pregătește de drum. Soția sa îl imploră plângând să nu plece, avertizându-l că va fi arestat din nou. El îi răspunde însă că, oriunde ar fi, se simte ca la închisoare. Din această replică și din scene ulterioare reiese condiția Călăuzei. El este un om damnat. Nu mai are acces la cunoaștere. Nu mai poate spera. Camera este promisiunea pe care credința i-o oferă ființei umane. Credința că suferința noastră inconștientă, indiferent cât de dureros ar fi pentru noi acest proces, va fi tămăduită. El este condamnat să nu aibă acces la Cameră. Singura lui speranță de a se mântui este aceea de a-i conduce pe oameni spre această vindecare, de a-i călăuzi.
     Fiica sa este oloagă din naștere. Într-una dintre scenele din film, soția sa își povestește viața. Deși mama ei o avertizase despre soarta călăuzelor, despre care se știa că vor avea copii bolnavi. Ea nu a ascultat și s-a căsătorit în pofida tuturor avertismentelor, deoarece îl iubea nespus și încă îl iubește. Femeia mărturisește că și-a acceptat soarta. "Fericirea amară", cum o numește ea, este mai bună decât lipsa fericirii. Dorința înscrisă de natura ei era aceea de a-și trăi viața alături de Călăuză. Ea și-a acceptat-o, iar iubirea imensă pentru copil și soț a ajutat-o să-și suporte destinul, să găsească fericirea, definită aici ca împăcarea cu sinele așa cum este el.
     Fiecare dintre cei trei călători în Zona întruchipează  o atitudine în fața cunoașterii. Permițându-mi să fac o analogie cu filosofia blagiană, fizicianul întruchipează cunoașterea rațională, paradisiacă, liniștită, fără scindarea obiectului, care nu-i pătrunde însă esența. Scriitorul și Călăuza o întruchipeaza pe cea luciferică. Cea din urmă are la rândul ei mai multe aspecte.  Călăuza este singurul care înțelege care este cea mai înaltă formă a cunoașterii : minus-cunoașterea, adică adâncirea misterului prin participarea la el. Călăuza ajunge să iubească Zona, chiar îi conduce el însuși pe cei doi pe o cale ocolită, venind în sprijinul Zonei pentru a-i supune la mai multe probe. Scriitorul intuiește acest lucru și îi spune : ” Crezi că acest ocol este o formă neobișnuită de a te ierta”.
     De multe ori, de altfel, Călăuza se afundă în verdeața din Zona, simbolizând o afundare în sine însuși. El pare să adoarmă, iar scenele următoare par să aparțină viselor lui. În acestea apare mereu un câine, animal psihopomp, care, atât în mitologie cât și în folclor, conduce sufletle morților în lumea de apoi. El se visează în apă, sugerând viața lui, conștientul și inconștientul, cu alte cuvinte, sinele său. În apă apar fotografii, bani și alte obiecte, însă cei mai interesanți sunt mormolocii, sugestie a stării de embrion. Toate pare să fie degradate de apă, element coroziv. Pe fundalul acestui vis apare muzica lui Artemiev, a cărei succesiune de note, din nou, ca și în Solaris, pare să te poarte în străfundurile propriului tău suflet.
     Trezindu-se din cel mai puternic vis al său, Călăuza îi aude pe cei doi însoțitori certându-se cu privire la cel care deține supremația din punct de vedere al deținerii adevărului suprem, insultându-se reciproc. Din nou apare un câine, semn că lipsa unității dintre domeniile de cunoaștere și, până la urmă, dintre oameni, va duce ființa la pierzanie. Călăuza îi contrazice pe cei doi, spunându-le disprețuitor că habar nu au care este sensul vieții. Înțelegerea vieții e condiționată doar de înțelegerea artei. Mai ales, de înțelegerea muzicii. Este de neînțeles de ce anumite note muzicale produc anumite emoții în sufletul uman. În timp ce el le spune aceste lucruri, se desfășoară cadre cu peisaje superbe. Interpretând episodul în cheia asocierii Zonei cu inconștientul, acestea sugerează faptul că sensul vieții în esența ei, în viziunea lui Tarkovski este frumosul în sine.
     Scriitorul este un personaj interesant. El intuiește acest lucru atunci când afirmă, la începutul filmului, că nu rațunea este instrumentul veridic al cunoașterii. Ea ofera numai faptul că ”triunghiul ABC este egal cu triunghiul A'B'C' ”, dar asta nu folosește la nimic dacă nu înțelegi esența triunghiului. În drumul spre Zona, chipul său gânditor se profliează pe fundalul drumului ce se derulează cu o viteză uimitoare, de parcă timpul și spațiul ar dispărea. Este una dintre cele mai frumoase scene ale filmului, după cele în care Călăuza se retrage în sine. Scriitorul este cel pe care Călăuza îl alege să treacă primul printr-un tunel înspăimântător și întunecat, cea mai grea probă a Zonei. La capătul său el ajunge în centrul unui deșert cu dune, peste care trec în fugă două păsări de pradă, imagine vizuală a sufletului său, în care pătrund și cei doi tovarăși de călătorie. El rostește un monolog în care surprinde condiția scriitorului de a fi ”devorat de cititori”. Scriitorul creează pentru a se exprima, pentru că simte nevoia de a vorbi cu cineva, de a nu fi singur în ideația sa. Cititorii însă nu solidarizează cu el, ci ”îl devorează” prin încercarea de a-i cunoaște opera. După ce se plictisesc de el, devorează alt scriitor, și tot așa. Drama scriitorului este aceea că, de fapt, el rămâne tot singur.

     După ce ajung în fața camerei, Scriitorul și Profesorul decid însă că nu mai vor să intre, temându-se de ce le-ar putea oferi Camera. Profesorul, care ducea în rucsacul său o bombă, vrea să dea foc Camerei, afirmând că Zona nu are niciun sens, dar este repede oprit de Călăuză și de Scriitor, între cei trei având loc o încăierare. Călăuza spune plângând că oamenilor le-a mai rămas doar credința, întruchipată de Zonă și de Cameră.
     Cei trei se întorc în oraș la fel cum au venit, cu excepția Călăuzei. El este însoțit de câinele din Zona, ceea ce sugerează că Zona i-a dăruit până la urmă ceea ce el își dorea cu adevărat: moartea, evadarea dintr-o viață damnată. Scena în care el și familia lui pleacă în Zona însoțiți de câine, pe muzica lui Artemiev, este sfâșietoare.
     Filmul se încheie însă cu o scenă superbă. La început, paharele de pe masa din casa celor trei au fost mișcate de vibrația unui tren ce a trecut în mare viteză pe niște șine de lângă casa lor. De data acesta., fetița Călăuzei, după ce citește niște versuri despre iubire dintr-o carte de poezii, se așază cu capul pe masă și, părănd să aibă puteri psihokinetica, mută paharele cu puterea minții. Aceasta sugerează faptul că fata, iubirea pe care ea o dăruiește și pe care Călăuza i-o poate dărui este trenul care îi va aduce salvarea de la o viață damnată.
     În concluzie, ”Călăuza” este unul dintre cele mai complexe filme ale lui Tarkovski. Sper că recenzia v-a incitat să-l urmăriți!