Scopul principal spre care tind resorturile cele mai profunde ale ființei umane este acela de a supraviețui, fapt universal cunoscut. Respectiv, toate acțiunile noastre le întreprindem, de fapt, din teama de moarte. Filmul ”Călăuza”, despre care am scris într-unul din articolele trecute prezintă felul în care dorința cea mai profundă a omului, cea pe care o o nutrește inconștient, în pofida tuturor valorilor și principiilor sale morale și, cea pe care, de aceea, o refulează, corespunzând însă cu ceea ce el este în realitate, se camuflează în altele pe care le percepe în mod conștient, pricinuindu-i suferințe iluzorii. Ne-ar durea să aflăm care este adevărata noastră natură prin ceea ce ne dorim, astfel încât mintea noastră deghizează această dorință, care nu poate fi eliminată, în altceva. La fel se întâmplă, de fapt, cu toate acțiunile noastre: teama de moarte se camuflează în motivațiile care ne împing să facem anumite lucruri. Henry Miller, în romanul ”Nexus”, merge mai departe și afirmă că, de fapt, în spatele temerii de moarte se află teama fundamentală de a a nu fi iubit, și dezvoltă foarte interesant această temă, însă voi trata acest mare roman separat, într-unul din articolele viitoare.
Revenind, supraviețuirea are două aspecte : cea individuală și cea a speciei. Cum prima nu este posibilă pentru eternitate, omul a dezvoltat un instinct în slujba celei de-a doua care, probabil, va avea o durată mai lungă.
Cum se leagă toate acestea de Eminescu și Huxley?
Ei bine, Eminescu, adept al filozofiei hinduse, exprimă în opera sa, atât cea non-literară, eseistică și publicistică, cât și în cea literară, concepția conform căreia omul a fost creat pentru ca ”spiritul universului” să se autocunoască. Astfel, simplificat, generațiile de oameni repetă un anumit tipar, căci fiecare om e întruchiparea unui principiu ce se repetă la nesfârșit. Eminescu scrie chiar ”Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor —încercări de deslegare”. Pentru ca această perpetuare să fie posibilă, omului obișnuit i s-a dat să trăiască o iluzie pe care să-și clădească viața - iluzia iubirii. Geniul, cu inteligența lui superioară, înțelege caracterul iluzoriu al acestui sentiment, și, de aceea, nu poate cunoaște fericirea. fie aceasta și una iluzorie. Viața, prin durata ei infimă, se reduce astfel față de cea a Demiurgului la ”o oră de iubire”, după cum spune Hyperion în ”Luceafărul”. Astfel, omul s-a adaptat psihologic să trăiască o iluzie pentru a putea supraviețui, dintr-un capriciu al creatorului universal.
Religia creștină, poate cea mai profundă dintre toate, îl contrazice: iubirea este, dimpotrivă, sensul fundamental al vieții. Omul a fost creat dintr-un preaplin de iubire. Suferința devine calea eliberării conștiinței încărcate, măcinate, calea spre mântuire și, în cele din urmă, spre iubire - de sine, de om, de viață, în sensul cel mai profund.
Huxley, în schimb, arată în studiul său ”The doors of perception” (trad. ”Ușile percepției”), cum mintea noastră este adaptată neurologic la supraviețuire. El afirmă că între toate lucrurile care au fost create în univers, de la cel mai mic bob de nisip până la om, există o legătură mistică. Toate aceste lucruri ascund în ele esența existenței, ascund frumosul în sine, îl ascund pe Dumnezeu. În termenii lui Mircea Eliade, profanul ascunde în el sacrul. Dacă omul ar vedea tot timpul această esență a lucrurilor, ar rămâne consternat în fața ei, ar ignora nevoile cotidiene care intră în rutina vieții, cu alte cuvinte, ar ignora ceea ce trebuie să facă pentru a supraviețui. Tocmai de aceea, mintea aplică o cenzură asupra percepției -ne face să percepem numai dimensiunea materială și profană a lucrurilor. El demonstrează acest fapt într-un mod inedit, luând el însuși dorguri (LSD), care se pare că dezactivează această cenzură, pentru a avea acces la inaccesibil. Într-adevăr, aflat sub influența drogurilor, a putut percepe această esență, însă cei care asistau la experiența lui, doi oameni de știință interesați de efectele drogurilor asupra conștiinței, au afirmat că el nu se arăta interesat de ei, sau de cât este ceasul sau de alte nimicuri, însuși Huxley spunând că dimensiunea temporală părea inexistentă, timpul fiind cea mai mare iluzie după care e construită viața noastră. Numai geniile reușesc să depășească, uneori, această cenzură, însă majoritatea geniilor au un destin dramatic. Talentul unui artist constă, după Huxley, în a reuși să redea sacrul atât de bine în creația sa, încât să poată fi perceput și de publicul larg.
Ajungem, în fine, și la Kundera, care are intuiția, genială în opinia mea, a faptului că regresul cultural și moral în care se află societatea contemporană este cauzat tocmai de această reducere a omului la funcția primară de perpetuare a speciei. Această idee e exprimată și mai genial ( 😀 ) prin imaginea buricului, în scurtul dar intensul său roman ”Sărbătoarea neînsemnătății”. Două dintre personajele masculine comentează preferința tinerelor pentru bluzele care le lasă buricul la vedere. Decolteul sau fusta scurtă atrag atenția, în viziunea lor, asupra părților unice ale intimității unei femei și, tocmai de aceea, prezintă interes pentru sexul opus. Însă buricul este un element banal, aproape identic la toate femeile. Unul dintre ei își dă seama însă că buricul trimite, prin cordonul ombilical, la fetus :
Astfel, egoismul omului modern îl condamnă să se întoarcă la funcția lui primitivă: aceea de perpetuare a speciei. Suntem dezumanizați, depersonalizați, globalizați. Regresul cultural și răsturnarea axei valorilor și această ”militărie” a sexului, după cum este descrisă în citat, se determină și se amplifică unele pe celelalte. Freud a constatat că, cu cât o societate se ghida după niște norme morale și sexuale mai restrictive, cu atât atingea un grad de dezvoltare culturală, științifică și socială mai mare, deoarece își consuma energia ”socială”, pulsiunile negative și frustrările în activități intelectuale. Mai mult, tocmai această manifestare predominantă a funcției primitive îl face pe om să-și piardă capacitatea de a accede la esențe. Omul modern, egoist, este atât de canalizat asupra sa, încât își neglijază proprii copii, reprezentând o responsabilitate în plus, ceea ce conduce la drame.
Un alt personaj al romanului exprimă această condiție, de ”pardonard”, după cum se auto-denumește. Mama lui îi părăsește pe el și pe tatăl lui la scurt timp după naștere, motivând că nu și-a dorit niciodată copilul, o responsabilitate în plus. Atunci când îl vizitează pentru prima și singura dată, la vârsta de 8 ani, îl atinge pe buric, pe ceea ce îl lega pe fiul ei de ea. Copilul, devenit adult, nu a reușit să depășească niciodată această traumă, de aceea s-a ratat. În relațiile cu ceilalți, el joacă mereu rolul celui vinovat, care se scuză mereu pentru a fi acceptat.
În concluzie, contextul actual este unul ce favorizează depersonalizarea și uniformizarea, prin lipsa unor valori fundamentale puternice. Conștiința morală este elementul care filtrează într-un mod profund realitatea, făcându-l pe om să se distingă de un simplu principiu. Iar conștiința morală este făurită de artă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu