Rock-n-roll-ul, acest nou gen muzical născut în America, s-a răspândit în întreaga lume cu repeziciune. Însă, în special datorită limbii engleze, și-a găsit un puternic ecou în Marea Britanie. Două filme americane - ”Blackboard Jungle” (1955) și ”Rock Around the Clock” (1955), ambele având incluse în coloana lor sonoră hit-ul ”Rock around the clock”, se bucurau de o mare popularitate în Marea Britanie în acea perioadă, fapt ce a contribuit la receptarea pozitivă a rock-n-roll-ului.
În acea perioadă, contextul social britanic era foarte diferit față de cel care a generat nașterea muzicii rock în America. Tinerii se bucurau de o atitudine permisivă a părinților care, afectați de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial, voiau ca ei să se bucure de viață și să-și trăiască tinerețea la maxim. Economia era, de asemenea, înfloritoare și oamenii erau, în general, optimiști în ceea ce privea viitorul, începând să-și revină după război. Astfel, contextul era favorabil dezvoltării muzicii și a altor domenii artistice, căci populația nu era preocupată de satisfacerea nevoilor primare.Printre tinerii artiști, etuziasmați de acest gen neconvențional și inovator ce răspundea dilemelor specifice vârstei lor, s-a conturat o nouă tendință - aceea de a compune hit-uri rock-n-roll după modelul american. La început, această tendință a prins la public însă, în 1958, prima melodie rock-n-roll britanic a fost compusă: ”Move it”, de Richard Cliff.
”Move it” prezintă în versurile sale noua formă de rock-n-roll care începea să se dezvolte: “Well, let me tell you baby, it's called rock 'n roll! / Well they say it's gonna die but please let's face it, /They just don't know what's a goin' to replace it. /Ballads and calypsos they got nothin' on, /Real country music that just drives along.” Schema sa muzicală este dominată de Mi, nota ”iubirii și a devotamentului”, a ”strigătelor zgomotoase de bucurie și încântare” ( ). Linia melodică e întreruptă doar de două turnuri - La major , o ”declarație a iubirii inocente” și de Si, nota ”furiei”, când se referă la caylpso-uri și balade. Calypso-ul este un gen muzical afro-caraibian originar în Antile, colonie britanică, în care populațiile tribale își exprimau revolta față de guvern. Richard Cliff a rezumat direcția pe care muzica rock avea să o ia - nu una a rebeliunii împotriva unei forme exterioare de cenzură, ci una a expansiunii sufletești. Acest fapt a provocat curând o schimbare majoră, căci muzica rock a devenit o cale de eliberare a sufletului de propriile lui opreliști.
Între timp, lumea a început să-și îndrepte atenția către o nouă direcție - psihedelismul. Numele acestui curent provine din termenul grecesc ”psyche”, care înseamnă suflet. Scopul ei era ( și încă este) acela de a recrea prin artă efectele pe care le au drogurile asupra minții și a percepției lumii înconjurăoare - imagini, sunete, idei și sentimente. Era foarte greu să găsești pe cineva care să vrea să experimenteze efectele produse de o doză de droguri, astfel încât cercetătorii cunoșteau foarte puține informații despre ele pentru a le putea studia amănunțit acțiunea.
După cum am precizat în articolul trecut, scriitorul Aldous Huxley, cunoscut pentru celebrul său roman ”Minunata lume nouă”, a fost interesat de acest subiect, arătând în studiul său ”The doors of perception” (trad. ”Ușile percepției”), cum mintea noastră este adaptată neurologic la supraviețuire. El afirmă că între toate lucrurile care au fost create în univers, de la cel mai mic bob de nisip până la om, există o legătură mistică. Toate aceste lucruri ascund în ele esența existenței, ascund frumosul în sine, îl ascund pe Dumnezeu. În termenii lui Mircea Eliade, profanul ascunde în el sacrul. Dacă omul ar vedea tot timpul această esență a lucrurilor, ar rămâne consternat în fața ei, ar ignora nevoile cotidiene care intră în rutina vieții, cu alte cuvinte, ar ignora ceea ce trebuie să facă pentru a supraviețui. Tocmai de aceea, mintea aplică o cenzură asupra percepției -ne face să percepem numai dimensiunea materială și profană a lucrurilor. El demonstrează acest fapt într-un mod inedit, luând el însuși dorguri (LSD), care se pare că dezactivează această cenzură, pentru a avea acces la inaccesibil. Într-adevăr, aflat sub influența drogurilor, a putut percepe această esență, însă cei care asistau la experiența lui, doi oameni de știință interesați de efectele drogurilor asupra conștiinței, au afirmat că el nu se arăta interesat de ei, sau de cât este ceasul sau de alte nimicuri, însuși Huxley spunând că dimensiunea temporală părea inexistentă, timpul fiind cea mai mare iluzie după care e construită viața noastră. Numai geniile reușesc să depășească, uneori, această cenzură, însă majoritatea geniilor au un destin dramatic. Talentul unui artist constă, după Huxley, în a reuși să redea sacrul atât de bine în creația sa, încât să poată fi perceput și de publicul larg.
Asta este ceea ce, în opinia mea, Pink Floyd au reușit să facă în muzica lor. Pink Floyd este o formație britanică înființată în 1964 în Cambridge, Anglia. Membrii ei, cu anumite variațiuni de-a lungul timpului, au fost Nick Mason, Syd Barrett, David Gilmour, Roger Waters și Richard Wright. Numele a fost dat de Syd Barrett, ca un omagiu adus cântăreților Pink Anderson și Floyd Council, care foloseau iprovizații de jazz în melodiile lor.
Deși au avut un istoric interesant ca formație, mă voi concentra pe două dintre creațiile lor.
Una dintre particularitățile operei lor este că notele muzicale sunt o expresie subtilă a versurilor, efigie a legăturii dintre cuvinte, sunete și emoții, dintre minte, universul exterior și suflet. Oferind o percepție atât de largă și de profundă asupra subiectului, impactul asupra ascultătorului este unul puternic.
Spre exemplu, faimoasa lor melodie ”Wish you were here” exprimă dorul de cineva cândva apropiat, care a fost atras în capcana vieții, dor adâncit de imposibilitatea de a-l aduce înapoi: ”So, so you think you can tell/Heaven from hell,/ Blue skies from pain […] Did they get you to trade/Your heroes for ghosts, hot ashes for trees […] How I wish, how I wish you were here!/ We’re just two lost souls swimming in a fish bowl/ Year after year./ Running over the same old ground, what have you found/ Same old fears?”. Notele muzicale suprapuse cuvintelor sunt echivalentul muzical al emoțiilor exprimate de ele. ”So” și ”trade” sunt acompaniate de Do major, expresie a inocenței și naivității; pentru ”Hell” e folosit La minor, nota jeluirii; ”ghosts” este asociat cu Fa#, exprimând triumful unei victorii iluzorii. ”How”, din sfâșietorul ”How I wish you were here!” este cântat tot cu Do major, sugerând naiva iluzionare că acel cineva s-ar putea întoarce, iar La minor care însoțește ”fears” semnifică slăbiciunea.
”Shine on you, crazy diamond”, altă melodie de-a lor, e dedicată fostului coleg, Syd Barret. Titlul melodiei este un acronim al numelui său, Shine, You, Diamond. Deși geniul său îi promitea un viitor strălucit, Syd și-a distrus cariera din cauza dependenței de droguri. Versurile sunt o alegorie a vieții sale - “Come on you stranger, you legend, you martyr and shine!/You reached for the secret too soon, / You cried for the moon/ Shine on you, crazy diamond!”. Lumina lunii este o reflexie a luminii solare, marele secret la care cei neînzestrați au accesul doar prin intermediul reflexiei sale. Ratarea lui Syd a fost o cauză a faptului că nu a știut cum să-și gestioneze talentul. Melodia are un intro lung, în care se succed Sol minor, Fa#, Si bemol, Mi bemol, Re minor, exprimând un melanj de sentimente, de la naivitate la suspiciune, speranță la disperare, bucurie la tristețe, așa cum a fost viața lui Syd Barrett.
Astfel, versurile complexe, concentrate în metafore și schemele muzicale profunde au înălțat muzica rock la perioada sa de vârf, oferind o percepție profundă a realității și dezvăluind adevărata valoare a rock-ului ca gen muzical al unui suflet măcinat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu