De la rock-n-roll la rock-ul pshihedelic. Pink Floyd

Rock-n-roll-ul, acest nou gen muzical născut în America, s-a răspândit în întreaga lume cu repeziciune. Însă, în special datorită limbii engleze, și-a găsit un puternic ecou în Marea Britanie. Două filme americane - ”Blackboard Jungle” (1955) și ”Rock Around the Clock” (1955), ambele având incluse în coloana lor sonoră hit-ul ”Rock around the clock”, se bucurau de o mare popularitate în Marea Britanie în acea perioadă, fapt ce a contribuit la receptarea pozitivă a rock-n-roll-ului.
     În acea perioadă, contextul social britanic era foarte diferit față de cel care a generat nașterea muzicii rock în America. Tinerii se bucurau de o atitudine permisivă a părinților care, afectați de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial, voiau ca ei să se bucure de viață și să-și trăiască tinerețea la maxim. Economia era, de asemenea, înfloritoare și oamenii erau, în general, optimiști în ceea ce privea viitorul, începând să-și revină după război. Astfel, contextul era favorabil dezvoltării muzicii și a altor domenii artistice, căci populația nu era preocupată de satisfacerea nevoilor primare.
     Printre tinerii artiști, etuziasmați de acest gen neconvențional și inovator ce răspundea dilemelor specifice vârstei lor, s-a conturat o nouă tendință - aceea de a compune hit-uri rock-n-roll după modelul american. La început, această tendință a prins la public însă, în 1958, prima melodie rock-n-roll britanic a fost compusă: ”Move it”, de Richard Cliff.
     ”Move it” prezintă în versurile sale noua formă de rock-n-roll care începea să se dezvolte: “Well, let me tell you baby, it's called rock 'n roll! / Well they say it's gonna die but please let's face it, /They just don't know what's a goin' to replace it. /Ballads and calypsos they got nothin' on, /Real country music that just drives along.”  Schema sa muzicală este dominată de Mi, nota ”iubirii și a devotamentului”, a ”strigătelor zgomotoase de bucurie și încântare” (  ).  Linia melodică e întreruptă doar de două turnuri - La major , o ”declarație a iubirii inocente” și de Si, nota ”furiei”, când se referă la caylpso-uri și balade. Calypso-ul este un gen muzical afro-caraibian originar în Antile, colonie britanică, în care populațiile tribale își exprimau revolta față de guvern. Richard Cliff a rezumat direcția pe care muzica rock avea să o ia - nu una a rebeliunii împotriva unei forme exterioare de cenzură, ci una a expansiunii sufletești. Acest fapt a provocat curând o schimbare majoră, căci muzica rock a devenit o cale de eliberare a sufletului de propriile lui opreliști.
     Între timp, lumea a început să-și îndrepte atenția către o nouă direcție - psihedelismul. Numele acestui curent provine din termenul grecesc ”psyche”, care înseamnă suflet. Scopul ei era ( și încă este) acela de a recrea prin artă efectele pe care le au drogurile asupra minții și a percepției lumii înconjurăoare - imagini, sunete, idei și sentimente. Era foarte greu să găsești pe cineva care să vrea să experimenteze efectele produse de o doză de droguri, astfel încât cercetătorii cunoșteau foarte puține informații despre ele pentru a le putea studia amănunțit acțiunea.
     După cum am precizat în articolul trecut, scriitorul Aldous Huxley, cunoscut pentru celebrul său roman ”Minunata lume nouă”, a fost interesat de acest subiect, arătând în studiul său ”The doors of perception” (trad. ”Ușile percepției”), cum mintea noastră este adaptată neurologic la supraviețuire. El afirmă că între toate lucrurile care au fost create în univers, de la cel mai mic bob de nisip până la om, există o legătură mistică. Toate aceste lucruri ascund în ele esența existenței, ascund frumosul în sine, îl ascund pe Dumnezeu. În termenii lui Mircea Eliade, profanul ascunde în el sacrul. Dacă omul ar vedea tot timpul această esență a lucrurilor, ar rămâne consternat în fața ei, ar ignora nevoile cotidiene care intră în rutina vieții, cu alte cuvinte, ar ignora ceea ce trebuie să facă pentru a supraviețui. Tocmai de aceea, mintea aplică o cenzură asupra percepției -ne face să percepem numai dimensiunea materială și profană a lucrurilor. El demonstrează acest fapt într-un mod inedit, luând el însuși dorguri (LSD), care se pare că dezactivează această cenzură, pentru a avea acces la inaccesibil. Într-adevăr, aflat sub influența drogurilor, a putut percepe această esență, însă cei care asistau la experiența lui, doi oameni de știință interesați de efectele drogurilor asupra conștiinței, au afirmat că el nu se arăta interesat de ei, sau de cât este ceasul sau de alte nimicuri, însuși Huxley spunând că dimensiunea temporală părea inexistentă, timpul fiind cea mai mare iluzie după care e construită viața noastră. Numai geniile reușesc să depășească, uneori, această cenzură, însă majoritatea geniilor au un destin dramatic. Talentul unui artist constă, după Huxley, în a reuși să redea sacrul atât de bine în creația sa, încât să poată fi perceput și de publicul larg.
     Asta este ceea ce, în opinia mea, Pink Floyd au reușit să facă în muzica lor. Pink Floyd este o formație britanică înființată în 1964 în Cambridge, Anglia. Membrii ei, cu anumite variațiuni de-a lungul timpului, au fost Nick Mason, Syd Barrett, David Gilmour, Roger Waters și Richard Wright. Numele a fost dat de Syd Barrett, ca un omagiu adus cântăreților Pink Anderson și Floyd Council, care foloseau iprovizații de jazz în melodiile lor.
     Deși au avut un istoric interesant ca formație, mă voi concentra pe două dintre creațiile lor.
     Una dintre particularitățile operei lor este că notele muzicale sunt o expresie subtilă a versurilor, efigie a legăturii dintre cuvinte, sunete și emoții, dintre minte, universul exterior și suflet. Oferind o percepție atât de largă și de profundă asupra subiectului, impactul asupra ascultătorului este unul puternic.
     Spre exemplu, faimoasa lor melodie ”Wish you were here” exprimă dorul de cineva cândva apropiat, care a fost atras în capcana vieții, dor adâncit de imposibilitatea de a-l aduce înapoi: ”So, so you think you can tell/Heaven from hell,/ Blue skies from pain […] Did they get you to trade/Your heroes for ghosts, hot ashes for trees […] How I wish, how I wish you were here!/ We’re just two lost souls swimming in  a fish bowl/ Year after year./ Running over the same old ground, what have you found/ Same old fears?”. Notele muzicale suprapuse cuvintelor sunt echivalentul muzical al emoțiilor exprimate de ele. ”So” și ”trade” sunt acompaniate de Do major, expresie a inocenței și naivității; pentru ”Hell” e folosit La minor, nota jeluirii; ”ghosts” este asociat cu Fa#, exprimând triumful unei victorii iluzorii. ”How”, din sfâșietorul ”How I wish you were here!” este cântat tot cu Do major, sugerând naiva iluzionare că acel cineva s-ar putea întoarce, iar La minor care însoțește ”fears” semnifică slăbiciunea. 
     ”Shine on you, crazy diamond”, altă melodie de-a lor, e dedicată fostului  coleg, Syd Barret. Titlul melodiei este un acronim al numelui său, Shine, You, Diamond. Deși geniul său îi promitea un viitor strălucit, Syd și-a distrus cariera din cauza dependenței de droguri. Versurile sunt o alegorie a vieții sale - “Come on you stranger, you legend, you martyr and shine!/You reached for the secret too soon, / You cried for the moon/ Shine on you, crazy diamond!”. Lumina lunii este o reflexie a luminii solare, marele secret la care cei neînzestrați au accesul doar prin intermediul reflexiei sale. Ratarea lui Syd a fost o cauză a faptului că nu a știut cum să-și gestioneze talentul. Melodia are un intro lung, în care se succed Sol minor, Fa#, Si bemol, Mi bemol, Re minor, exprimând un melanj de sentimente, de la naivitate la suspiciune, speranță la disperare, bucurie la tristețe, așa cum a fost viața lui Syd Barrett. 
     Astfel, versurile complexe, concentrate în metafore și schemele muzicale profunde au înălțat muzica rock la perioada sa de vârf, oferind o percepție profundă a realității și dezvăluind adevărata valoare a rock-ului ca gen muzical al unui suflet măcinat. 

Kundera, Eminescu și Huxley sau Omul redus la funcția primară de perpetuare a speciei

     


     Scopul principal spre care tind resorturile cele mai profunde ale ființei umane este acela de a supraviețui, fapt universal cunoscut. Respectiv, toate acțiunile noastre le întreprindem, de fapt, din teama de moarte. Filmul ”Călăuza”, despre care am scris într-unul din articolele trecute prezintă felul în care dorința cea mai profundă a omului, cea pe care o o nutrește inconștient, în pofida tuturor valorilor și principiilor sale morale și, cea pe care, de aceea, o refulează, corespunzând  însă cu ceea ce el este în realitate, se camuflează în altele pe care le percepe în mod conștient, pricinuindu-i suferințe iluzorii. Ne-ar durea să aflăm care este adevărata noastră natură prin ceea ce ne dorim, astfel încât mintea noastră deghizează această dorință, care nu poate fi eliminată, în altceva. La fel se întâmplă, de fapt, cu toate acțiunile noastre: teama de moarte se camuflează în motivațiile care ne împing să facem anumite lucruri. Henry Miller, în romanul ”Nexus”, merge mai departe și afirmă că, de fapt, în spatele temerii de moarte se află teama fundamentală de a  a nu fi iubit, și dezvoltă foarte interesant această temă, însă voi trata acest mare roman separat, într-unul din articolele viitoare.
   
     Revenind, supraviețuirea are două aspecte : cea individuală și cea a speciei. Cum prima nu este posibilă pentru eternitate, omul a dezvoltat un instinct în slujba celei de-a doua care, probabil, va avea o durată mai lungă. 

     Cum se leagă toate acestea de Eminescu și Huxley?
     

     Ei bine, Eminescu, adept al filozofiei hinduse, exprimă în opera sa, atât cea non-literară, eseistică și publicistică, cât și în cea literară, concepția conform căreia omul a fost creat pentru ca ”spiritul universului” să se autocunoască. Astfel, simplificat, generațiile de oameni repetă un anumit tipar, căci fiecare om e întruchiparea unui principiu ce se repetă la nesfârșit. Eminescu scrie chiar  ”Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor —încercări de deslegare”. Pentru ca această perpetuare să fie posibilă, omului obișnuit i s-a dat să trăiască o iluzie pe care să-și clădească viața - iluzia iubirii. Geniul, cu inteligența lui superioară, înțelege caracterul iluzoriu al acestui sentiment, și, de aceea, nu poate cunoaște fericirea. fie aceasta și una iluzorie. Viața, prin durata ei infimă, se reduce astfel față de cea a Demiurgului la ”o oră de iubire”, după cum spune Hyperion în ”Luceafărul”. Astfel, omul s-a adaptat psihologic să trăiască o iluzie pentru a putea supraviețui, dintr-un capriciu al creatorului universal. 

     

     Religia creștină, poate cea mai profundă dintre toate, îl contrazice: iubirea este, dimpotrivă, sensul fundamental al vieții. Omul a fost creat dintr-un preaplin de iubire. Suferința devine calea eliberării conștiinței încărcate, măcinate, calea spre mântuire și, în cele din urmă, spre iubire - de sine, de om, de viață, în sensul cel mai profund.

     Huxley, în schimb, arată în studiul său ”The doors of perception” (trad. ”Ușile percepției”), cum mintea noastră este adaptată neurologic la supraviețuire. El afirmă că între toate lucrurile care au fost create în univers, de la cel mai mic bob de nisip până la om, există o legătură mistică. Toate aceste lucruri ascund în ele esența existenței, ascund frumosul în sine, îl ascund pe Dumnezeu. În termenii lui Mircea Eliade, profanul ascunde în el sacrul. Dacă omul ar vedea tot timpul această esență a lucrurilor, ar rămâne consternat în fața ei, ar ignora nevoile cotidiene care intră în rutina vieții, cu alte cuvinte, ar ignora ceea ce trebuie să facă pentru a supraviețui. Tocmai de aceea, mintea aplică o cenzură asupra percepției -ne face să percepem numai dimensiunea materială și profană a lucrurilor. El demonstrează acest fapt într-un mod inedit, luând el însuși dorguri (LSD), care se pare că dezactivează această cenzură, pentru a avea acces la inaccesibil. Într-adevăr, aflat sub influența drogurilor, a putut percepe această esență, însă cei care asistau la experiența lui, doi oameni de știință interesați de efectele drogurilor asupra conștiinței, au afirmat că el nu se arăta interesat de ei, sau de cât este ceasul sau de alte nimicuri, însuși Huxley spunând că dimensiunea temporală părea inexistentă, timpul fiind cea mai mare iluzie după care e construită viața noastră. Numai geniile reușesc să depășească, uneori, această cenzură, însă majoritatea geniilor au un destin dramatic. Talentul unui artist constă, după Huxley, în a reuși să redea sacrul atât de bine în creația sa, încât să poată fi perceput și de publicul larg.

     Ajungem, în fine, și la Kundera, care are intuiția, genială în opinia mea, a faptului că regresul cultural și moral în care se află societatea contemporană este cauzat tocmai de această reducere a omului la funcția primară de perpetuare a speciei. Această idee e exprimată și mai genial ( 😀 ) prin imaginea buricului, în scurtul dar intensul său roman ”Sărbătoarea neînsemnătății”. Două dintre personajele masculine comentează preferința tinerelor pentru bluzele care le lasă buricul la vedere. Decolteul sau fusta scurtă atrag atenția, în viziunea lor, asupra părților unice ale intimității unei femei și, tocmai de aceea, prezintă interes pentru sexul opus. Însă buricul este un element banal, aproape identic la toate femeile. Unul dintre ei își dă seama însă că buricul trimite, prin cordonul ombilical, la fetus :

     Astfel, egoismul omului modern îl condamnă să se întoarcă la funcția lui primitivă: aceea de perpetuare a speciei. Suntem dezumanizați, depersonalizați, globalizați. Regresul cultural și răsturnarea axei valorilor și această ”militărie” a sexului, după cum este descrisă în citat, se determină și se amplifică unele pe celelalte. Freud a constatat că, cu cât o societate se ghida după niște norme morale și sexuale mai restrictive, cu atât atingea un grad de dezvoltare culturală, științifică și socială mai mare, deoarece își consuma energia ”socială”, pulsiunile negative și frustrările în activități intelectuale. Mai mult, tocmai această manifestare predominantă a funcției primitive îl face pe om să-și piardă capacitatea de a accede la esențe. Omul modern, egoist, este atât de canalizat asupra sa, încât își neglijază proprii copii, reprezentând o responsabilitate în plus, ceea ce conduce la drame.

     Un alt personaj al romanului exprimă această condiție, de ”pardonard”, după cum se auto-denumește. Mama lui îi părăsește pe el și pe tatăl lui la scurt timp după naștere, motivând că nu și-a dorit niciodată copilul, o responsabilitate în plus. Atunci când îl vizitează pentru prima și singura dată, la vârsta de 8 ani, îl atinge pe buric, pe ceea ce îl lega pe fiul ei de ea. Copilul, devenit adult, nu a reușit să depășească niciodată această traumă, de aceea s-a ratat. În relațiile cu ceilalți, el joacă mereu rolul celui vinovat, care se scuză mereu  pentru a fi acceptat. 

     

     În concluzie, contextul actual este unul ce favorizează depersonalizarea și uniformizarea, prin lipsa unor valori fundamentale puternice. Conștiința morală este elementul care filtrează într-un mod profund realitatea, făcându-l pe om să se distingă de un simplu principiu. Iar conștiința morală este făurită de artă.