Aerul - creație proprie 

aerul ăsta e plin de schisme
între noi -
din ce în ce mai adânci.
uite, ai clipit o dată și
bucăți de aer s-au desprins
în avalanșe, poate că
le-au mișcat vocile noastre.

blocuri întregi de-abisuri transparente
se cască acum în jur.
respiri din ce în ce mai intens,
vrei să le umpli, dar nu intră.
poate acum le locuiește
altceva.
închide-n tine sunetele ce nu străbat
și se întorc ca un ecou.

o cușcă de ziduri din răni de aer
e-n jur, nu rămâne decât să cauți
în ele căldura din trecut.

aş vrea sa fiu doar apă, să umplu
aceste spații, să erodez
orice enigmă ce susține pereții
din labirintul colosului de lut.

13 februarie 2017


Morile timpului - creație proprie

Sunt zile în care îmi pare timpul
doar un fluid ce curge
în el însuși.
Aceeași clipă altfel deghizată
o inspirăm
și expirăm până ce am furat din ea
doar amintirea.
Nu poți lupta cu morile
de timp ce macină întâmplările
pentru a fura din ele clipa.

Înăuntrul nostru e plin de păduri
încețoșate de zăpadă.
Atât de alb și totuși atâta întuneric
ascund în ele oasele astea !
(nu știi ce vietăți se adăpostesc sau
s-au pierdut pe acolo)

Când te ridici coastele tale ce zgârie
aerul precum roțile
unui tren pe două şine de-o parte
și de alta îmi par a fi aripile
ce adăpostesc trupul unui vultur.

Poate că unghiile nu sunt decât
prelungiri ale pădurilor albite , în marea lor
diversitate. De aceea le smulgem
când ne căutăm pe noi înșine.

10 februarie 2017

molusca - creație proprie

ce faceți cât vă țin captivi
în mine însumi?
adânc v-ați săpat căi fără ieșire
jucând același rol
în marea piesă de teatru a memoriei mele.
poate se joacă ceva nou și eu
mă încăpățânez să-i pun măștile voastre.

cert ce că nu mai e înlăuntrul meu
aceeași mare învolburată de toamnă.

apa asta al cărui trup
nu era nimic mai mult decât
o cămașă de forță s-a tot
chircit s-a adunat
la umbra stâncilor din jurul ei
și uite cum se încheagă transformându-se
într-o moluscă.

îmi iau adesea molusca asta de suflet
în palme și, ca pe un acordeon,
trag de el și îl adun fără milă
până se-aud de undeva din el ecourile
vechii tristeți
( poate fugind de ele s-a tot încovoiat
în sine însuși).

rămân cu ele-n mâini și le frământ
până ce intră în piele
și se ascund de unde au încercat
să evadeze.

2 septembrie 2016 

feriga - creație proprie

când te înconjoară o ferigă
ai face bine să îi împingi frunzele
cu o singură mișcare din iris
în colțul de rușine al ochiului.
oricum nu vei putea ajunge
până la rădăcina ei și,
chiar dacă vei reuși,
vei simți neputincios că, undeva,
ea se împletește cu rădăcina ta.

însă amândouă nu sunt decât
firele după care doi păpușari
( pe care nu vrei să îi recunoști )
controlează mișcările a doi cai,
unul alb și unul negru ce se luptă
până ce, uitând până și care le este războiul,
ar vrea să fugă dar, privindu-se,
o iau de la început.
pentru că așa e scris în genele
ce le dictează culoarea.

28 februarie 2016

un păianjen fără nume - creație proprie

am urmărit adeseori un păianjen mecanic
de sticlă.

l-am văzut pentru prima oară
când încerca să atingă
imaginea unor chipuri
în carapacea sa de sticlă;

însă până să apuce să le zâmbească
îi alunga mușcătura
unui colț uriaș ce tot răsare
de când cineva s-a jucat cu
el și-a înțepat un arc din mecanism.

de-atunci s-a urcat în cel mai îndepărtat
colț
și-a început să țeasă o pânză din ce
în ce mai deasă,
de care să fugă și cea mai neînsemnată
muscă.
(țesea mai abitir dacă îl ignoram
o clipă).

până când lupta dintre pânză și
arcuri a ajuns atât de strânsă încât
l-a explodat în mii și mii
de bucățele,

pe care copiii le-au ridicat de jos și le-au
reasamblat, până ce-a funcționat
doar ca un mecanism
perfect.

nu mai știu în ce loc l-am văzut,
dar cred că este unul
cunoscut.

7 februarie 2016

doar semnul întrebării - creație proprie

mă întreb mereu de sunt mai mult
decât un sunet.
decât un strigăt de neștiință 
al unei simple cochilii.
ce-a smuls dintr-o arcadă de sidef
un ghem de piele
ca să-l arunce
în nisip.

mai mult decât doar un mănunchi
de arcuri,
ce ruginesc cu fiecare gură de oxigen.
și mă împing din ce în ce mai mult
spre urma adâncă ce ai lăsat-o în nisip, deși
mă lupt.
și mă întreb de nu vor birui și mă
voi contopi din nou c-o peșteră rotundă
de sidef.
ce a fugit atât de repede precum
refexia unei aripi în mare,
până să apuc măcar să îi tălmăcesc
o formă.
într-un peisaj ce parcă s-ar teme să mai miște.

mă întreb mereu, deși nu știu
nimic.

27 martie 2016

De ce să scrii pe un blog?

Ideea că timpul este o iluzie creată de om pentru a-și amăgi existența este vehiculată încă din antichitate încoace, atât de filozofi, cât și de oamenii de știință. După multe încercări de definire a timpului, Einstein vine în secolul XX cu celebra teorie a relativității, prin care afirmă că acesta trebuie privit ca o a patra dimensiune, alături de cele trei binecunoscute dimensiuni spațiale lungime, lățime și înălțime. Deplasându-se în spațiu pe aceste trei direcții, omul se deplasează și în timp, căci cele două alcătuiesc un tot. Însă curgerea timpului este relativă, depinzând de poziția observatorului care îl măsoară, viteza de deplasare a acestuia ș.a.m.d, afirmație demonstrată cu ajutorul măsurătorilor specializate. Durata aceluiași eveniment va fi, chiar dacă doar cu câteva nanosecunde, mai mare sau mai mică pentru doi observatori aflați la distanțe mari unul față de celălalt.

Ce legătură au însă aceste noțiuni aparținând domeniului fizicii cu motivul pentru care cineva scrie pe un blog? Ei bine, fie el iluzie sau realitate exasperantă, omul și evenimentele ”se consumă”. după cum afirmă scriitorul Evgheni Vodolazkin în romanul ”Laur”, odată cu trecerea lui. Se consumă nu numai la nivel fizic, ci și mental. Omul a încercat să-l compartimenteze în secunde, minute, ore, zile, ce trec în goana lor precum un tren, rapid în momentele în care pasagerul întîrzie, întîrziat atunci când pasagerul ar vrea să fie rapid, tocmai pentru a da un sens acestui consum. De-a lungul zilei, ne trec mii, poate miliarde de gânduri prin cap, miliarde de sinapse sunt puse în funcțiune și lucrează pentru a se reface. Citind o carte a marilor scriitori William Faulkner, James Joyce sau Virgina Woolf, care au încercat să surprindă fluxul gândirii exact așa cum curge el, fără o ordine neapărată ci, pur și simplu, înșiruirea ideilor în ordinea în care apar, observi cât de necoerente par aceste capodopere, care transmit însă mesaje extrem de profunde, tocmai pentru că o idee aduce cu sine altele, amintiri vagi și disparate, necronologice. O propoziție poate începe cu un gând despre o floare și încheia cu amintirea unei povești din trecut.

Preaplinul acesta de idei trebuie însă eliberat. Suntem ființe sociale și avem nevoie să mai lăsăm să curgă un pic din acest flux către ceilalți, apelând la diverse căi, de la mici conversații de zi cu zi până la opere de artă. Lumea înconjurătoare, în imensa ei diversitate, are capacitatea de a genera ideații de tot felul. De multe ori însă, nu numai cu valori pozitive. Ea este sursa anxietății, a suferinței, a frânelor, sub acțiunea cărora ne consumăm timpul și imaginația, care ar putea fi utilizate pentru a crea ceva ”frumos”, care ne poate elibera de tensiunea interioară,  măcinată în procesul artistic. Totodată, cufundarea în creație te face să ”evadezi din cotidian”, paradigmă bine cunoscută, să ”scapi din realitatea apăsătoare”, nu numai pe tine, creatorul, dar și pe cel căruia i te adresezi, căci frumosul îl face pe om să uite pentru câteva clipe de părțile negative ale realității.

Tocmai de aceea simt nevoia să scriu. Pentru a-mi ordona gândurile, pentru a mă autocunoaște, pentru a mă autodezvălui sub o formă ”mascată” de cuvinte, dacă îmi este permisă această antiteză. Și tocmai ceea ce are lumea fascinant de arătat doresc să cuprind în articolele mele. Fotografie, literatură, muzică, sport, film, tot ceea ce se încadrează în sfera preocupărilor spre care ne putem canaliza ideația. Sper să fie pe placul tuturor :)