Death Metal vs. Religie

           VERSUS

   
     Subiectul pe care titlul (nu eu) își propune să-l abordeze este unul controversat. Încă din preistoria Death Metal-ului , se duce un așa-numit ”război rece” între aceste 2 concepte. Pe de-o parte, biserica îi consideră pe  rockeri niște ”dezaxați” care slujesc răul și din cauza cărora din ce în ce mai mulți tineri o iau pe drumul pierzaniei. Pe dealtă parte, (nu numai ) rockerii îi consideră pe bisericoși niște ”dezaxați” care cred într-o halucinație experimentată de niște drogați din antichitate în timp ce fumau iarbă și se uitau la cer, și pe care alții au dezvoltat-o în diverse direcții. No offence: fiecare parte are, în definitiv, dreptul să-și ia apărarea ca reprezentat al axei lumii. Făcând abstracție de orice formă de fanatism, (care intră în categoria patologicului și nu are legătură cu natura fenomenului, ci strict cu persoana care îl practică) chiar se exclud una pe cealaltă religia și death metal-ul, această formă de artă muzicală? Chiar trebuie ca una dintre ele să fie sortită extincției pentru ca cealaltă să supraviețuiască pe deplin? Eu înclin să cred că nu, atât ca fană a rock-ului (genul meu muzical preferat) și a death metal-ului, cât și ca persoană ce crede în Dumnezeu așa cum îl propune religia creștină, fără să am nimic împotriva ateilor sau a celor de altă religie. Experiența religioasă este una strict personală.
     Aș începe  comentând un fragment al lui Berdiaev (un mare filozof rus al secolului trecut) din cartea sa ”Filozofia lui Dostoievski”. Din punct de vedere al epistemei, omul medieval credea că binele și răul sunt două forțe externe lui, una deasupra, alta dedesubtul pământului. Diverse contexte de natură conflictuală (ex: inchiziția, cruciadele), științifică (avântul pe care l-a luat știința după abolirea inchiziției și a vânătorii de vrăjitoare) și istorică l-au determinat pe omul modern ( să zicem, din din secolul al 19-lea) să creadă că binele și răul nu există (celebra frază a lui Nietzsche - ”Dumnezeu a murit”). Odată cu apariția și dezvoltarea psihanalizei și a psihologiei în general, omul contemporan tinde să creadă că binele și răul sunt, în echilibru sau nu, în interiorul lui. Și le poate controla (sau nu, în cazurile patologice) el însuși.
      În fond, fiecare religie este o sumă de reprezentări. Despre procesul prin care oamenii și toate celelalte creaturi au apărut pe Pământ, despre natura umană, despre omenire și lume ca un întreg, despre ce e moral și ce e imoral ș.a.m.d. Mai precis, este o imensă metaforă. În care fiecare alege să creadă sau nu. Credința în ceva este motorul vieții omenești. Fie că este ea în Dumnezeu, în oameni, într-o profesie, în artă sau într-o dependență, cu toate că cea din urmă nu se mai înscrie în limitele unei vieți normale. Pentru mulți, religia este o ancoră; ea oferă o posibilitatea unei credințe în ceva ce nu este lumesc, perisabil, ce este deasupra tuturor oamenilor și lucrurilor și care are puterea să rezolve totul. Ea propune o anumită conduită morală, pe care unii aleg să o urmeze și nu i s-a întâmplat nimic rău cuiva care a făcut asta. Din păcate, unii reduc religia la ”o chestie unde scrie că dacă faci sex e un păcat”, în lumina a tot ceea e se discută în ultima perioadă. Cu toate că nu scrie nicăieri așa ceva cu subiect și predicat în Biblie. Biblie, care este cartea cărților la propriu. Nu numai fiindcă are pagini și volume cât pentru toate cărțile la un loc. Ci, în primul rând, pentru că reușește să cuprindă întreaga natură umană în toate ipostazele ei. Absolut toate: iubire, ură, virtuozitate, desfrânare, tâlhărie,  loilaitate, trădare, genialitate, prostie.  Și cum mai bine să exprimi complexitatea naturii umane, decât în povestiri? Cum spunea părintele Zosima în marele roman ”Frații Karamazov”, Biblia este făcută din povestiri tocmai pentru ca mesajul ei să poată fi înțeles de absolut fiecare om. Chiar dacă nu îi face analiza literară, fiecare om își introiectează evoluția poveștii și, inconștient poate și implicit, mesajul și morala ei.Tarkovski vine cu o interpretare inedită a răstignirii, ca expresie a faptului cî omul și Dumnezeu sunt, cu alte cuvinte, chit. Omul este o ființă damnată la suferință, dar, în definitiv, asolut tot ce există în univers are aceeași soartă, pentru că Însuși Dumnezeu a fost condamnat de oameni să fie torturat pe cruce, suferința fiind astfel calea către mântuire.  Cine a citit ”Fata care s-a jucat cu focul”, de Stieg Larsson sau a văzut filmul ”(M)ucenicul” mă poate contrazice. Dar acelea sunt cazuri patologice.
     Revenind la Death Metal. Zice Wikipedia că ”este un subgen extrem al muzicii heavy metal. Tipic el implică chitări distorsionate, tremolo picking, growl vocal profund, double kick și/sau baterie blast beat, note sau atonalitate joasă, și multiple schimburi de tempo. Tematica versurilor implică violența specifică filmelor de groază^[21], însă multe grupuri aleg să cânte despre satanism, religie, ocultism, groază lovecraftiană, natură, misticism, filosofie, science fiction și politică. ” Așa și este. Rock-ul, și, implicit, death metal-ul, este muzica unui suflet măcinat, revoltat. Care simte nevoia să-și dezlănțuie partea sălbatică, pulsiunile distructive, așa cum le numea Freud. Care există în fiecare om. Inclusiv într-un om credincios. Poate, uneori, chiar mai intens în cazul său, pentru că îndoiala apare ca un gând parazitar de multe ori greu de eliminat. Nevoia de a acționa violent, ca o formă a disperării a unui om căruia i se pare, la un moment dat, că nimic nu are sens. Care vrea să-și exploreze latura imundă. Acum, ce rol are muzica în toată această ecuație? Ei bine, muzica este cea care consumă toate aceste pulsiuni, toate aceste sentimente. Care le face să se exprime la figurat, fără să  se exprime la propriu. Muzica. și arta în general, este cea care te mântuie. 
     Cum face ea acest lucru? Muzica operează cu sunete, dispuse într-o anumită ordine și modulate într-un anumit ritm. 
    După cum afirmă Henri Delacroix în cartea sa ”Psihologia artei”, ritmul face o ordine în mișcările naturale universale de ”coborâre și ridicare, extensie și contracție, propulsie și repliere”, care sunt ”marcate prin alternarea timpului accentuat cu timpul neaccentuat și prin reglarea metrică a unei prioade de muncă. [...] Ritmul dirijază toate departamentele motricității și ale sensibilității.”  În muzică, ritmul simulează aceste mișcări naturale, dându-i celui care le ascultă posibilitatea de a le ”trăi” prin intermediul notelor, de a-și consuma sentimentele declanște de creier, energia interioară, pulsiunile, destructive sau nu, rezonând cu muzica. ”Ritmul modelează durata potrivit cu exigențele sentimentului. Modelându-ne durata, el ne modelează sufletul […] Curba unui suflet străin se insinuează într-al nostru, durata noastră se confundă cu durata străină, întrucât este construită de aceasta. S-a vorbit, pe bună dreptate, de invazie, sugestie, hipnoză, uitare de sine, simpatie. […] schema dinamică a sentimentului este perfect reprezentată de sinuozitățile muzicii”. Ritm-ul utilizat de death metal constă într-o succesiune rapidă, aproape violent de intensă, de sunete, care pun sufletul ( sau, ca să fim mai concreți, partea din creier implicată în atenția auditivă și în procesarea sunetelor) în tensiune stimulându-l puternic în direcția unei stări de încordare, de ”durere”, revoltă etc, care însă îl consumă prin intensitate, astfel încât, la final, se eliberează de această stare, revenind la ”normal”.
      Cât despre valoarea sunetului, tot Henri Delacroix afirmă că ”Prin selectarea undelor sonore, zgomotul devine sunet muzical. […] Dacă prin muzică înțelegem are drept material sisteme de sunete fixe și transpozabile, constituirea unor asemenea sisteme presupune un act rațional asemănător cu cel care creează posibilitatea limbajului. […] Sunetele se dezvoltă conform legilor lor proprii, odată cu sentimentele care se inflitrează în ele și își înscriu curba în această materie fluidă”.
     Christian Schubart, în cartea sa ”Ideen zu einer Aesthetik der Tonkunst (1806)”, propune o interpretare a semnificației emoționale a fiecărei note muzicale. 
     Voi exemplifica aceste date cu o melodie care mi se pare reprezentativă - ”Unchain my soul”, aparținând formației Dark Funeral. Linia melodică cuprinde succesiv secvențe Fa minor - Do minor - Mi minor- Si minor și Sol-minor - Re- minor. Conform lui Schubart, Fa minor exprimă ”depresia adâncă, un strigăt de durere și dorința de a muri”; Do minor - ”lamentație și o conversație intimă cu creatorul”; Mi minor - ”speranța găsirii unei soluții”; Si minor este ”vocea unei creaturi care își bate joc de lume, cu gânduri suicidale”; Sol minor de asemenea se înscrie în această gamă de sentimente depresive, ca și Re minor - ”anxietate sufletească profundă, frică, ezitare, depresie adâncă”. Acestea se suprapun versurilor ”I call for you my brother let me leave this awful life/And drift away beyond the borders of this realm/ You wandered off before me, now come back and pick me up/ Unchain my soul and bring me where all light will fade.  I cannot stay, I will not wait, I have to leave/ This world forever, I swear not to return/ Behind their masks there stand but slaves and servitude/ Was not our trade so rise and set me free and bring me home. So rise from the dead/ Release me from this pain. I summon all the forces from the darkness that gave birth/ To our existence and lit the hellish flames, în care este evocată tocmai dorința de moarte ca alternativă la chinurile existenței, invocând forțele răului. Pentru că, așa cum spune Marcel Proust in cartea sa ”Swann”, omul vede răul uneori ca pe ceva exotic, ieșit din comun, rar, fără să își dea seama că răul face parte din rutinierul omenesc, în forma în care îi permite omului să rămână indiferent la suferințele chiar și minore pe care le cauzează zi de zi.
     În concluzie, death metal și religia sunt, în sine însele, două forme de mântuire a sufletului. Prin suferință și resemnare. În om există binele și răul; pentru o viață sănătoasă, ambele trebuie integrate în complexa structură care este psihicul omenesc. Când omul nu își poate integra partea întunecată, apare patologicul, sau nebunia, dar asta e un alt întreg subiect de discuție. 

”The Pet Sematary... is not the real sematary”

     

”Cimitirul animalelor”

   









     Nu sunt o fană a genului horror, indiferent de forma de expresie a acestuia - cinematică, literară, plastică ș.a.m.d. Poate pentru că, fără să îl aprofundez vreodată, îl asociez cu simpla funcție de a produce groază în mod gratuit, fără a genera în sufletului cititorului sau al spectatorului o emoție constructivă și fără a transmite vreun mesaj, acestea fiind, în esență, scopurile artei. prin care ea creează o conștiință morală.
     Însă concepția mea a fost contrazisă de o carte neașteptat de bună - ”Cimitirul animalelor”, de Stephen King. M-am decis să o citesc la recomandarea mai multor prieteni în a căror părere literară am pe deplină încredere. Trebuie să recunosc, la început eram puțin reticentă, dar apoi am dat peste o secvență care m-a captivat  :  ”Louis se holbă interzis la  ea. Era aproape sigur că unul dintre lucrurile care le menţineau căsnicia pe linia de plutire, într-o  vreme în care parcă fiecare an aducea veşti despre două sau trei căsnicii distruse ale prietenilor  lor, era respectul amândurora faţă de mister - ideea pe jumătate desluşită, dar niciodată rostită, că,  poate, atunci când ajungeai chiar în locul în care brânza prinde cheag, descopereai că nu există  asemenea lucruri cum ar fi căsnicia, armonia, unitatea, descopereai că fiecare suflet este singur, şi  asta, în ultimă instanţă, sfida logica. Acesta era misterul. Şi, indiferent cât de bine credeai că îţi cunoşti partenerul de viaţă, se putea întâmpla, uneori, să te izbeşti de ziduri mute sau să te prăvăleşti în prăpăstii. Şi câteodată (rareori, slavă Domnului) se întâmpla să dai peste un om complet necunoscut, aşa cum avioanele, fără nici un motiv aparent, cad într-un gol de aer pe timp senin. O atitudine sau o părere pe care nu ai fi bănuit-o niciodată, atât de ciudată (cel puţin pentru tine), încât ar părea de-a dreptul psihotică. Şi atunci, încercai să păşeşti uşurel, cu grijă, dacă îţi preţuiai căsnicia şi voiai să ai cugetul împăcat; încercai să-ţi aminteşti că mânia în faţa unei asemenea descoperiri îi caracteriza pe proştii care credeau că este cu adevărat posibil ca o minte să cunoască totul despre cealaltă.”
     În fine, să trecem la lucruri mai concrete. În esență, ”Cimitirul animalelor” tratează una dintre cele mai controversate teme legate de ființa umană: relația omului cu moartea. După cum spune însuși autorul în prolog ”  Moartea e un mister.” Este singurul eveniment care, pentru ființa umană ca individ, aparte de colectivitate, pare să nu aibă nicio logică. 
     Tema este adusă în discuție în contextul dorinței doctorului Louis Creed de a-și duce copiii (în speță pe fiica sa, care este mai mare, Gage fiind bebeluș) să vadă cimitirul de animale care se află în vecinătatea casei pe care tocmai ce și-au cumpărat-o. Începând cu acest moment se conturează două atitudini diferite în raport cu aceasta: Rachel, soția lui Louis, este totalmente împotrivă, Nu vrea ca cei 2 copii ai săi să ia contactul cu orice ar ține de moarte, exprimându-se printr-o criză de furie incontrolabilă. Pentru ea, nimic din ceea ce are legătură cu moartea nu este firesc, astfel încât aceasta nici nu ar trebui adusă în discuție. Louis, în schimb, are o părere total opusă: ”Căci, în calitatea lui de doctor, ştia că moartea  este, poate cu excepţia naşterii, cel mai natural şi mai firesc lucru din lume. Impozitele nu erau la fel de sigure, şi nici conflictele dintre oameni, nici conflictele din societate, nici avântul economic sau criza. în cele din urmă, nu rămâneau decât ceasul şi pietrele funerare, care se erodau, iar numele de pe ele se ştergea de-a lungul timpului. Până şi broaştele ţestoase, şi uriaşii arbori sequoia tot se stingeau într-o bună zi.”.
     Pe parcursul cărții aflăm că aceste două mentalități sunt generate de 2 traume din trecutul protagoniștilor. Sora lui Rachel, Zelda, murise în copilărie de meningită, fiind îngrijită în timpul șederii sale la pat chiar de către sora ei, cărora părinții îi dăduseră dura responsabilitate. Conform lui Rachel, sora ei aproape îi reproșa faptul că ea este cea bolnavă, iar la moartea sa, atât ea cât și părinții s-au simțit ușurați. Rachel se simte vinovată deoarece, în loc să privească acest eveniment ca pe o consolare că sora ei a scăpat de chin, atât ea cât și părinții ei s-au simțit eliberați de o povară. Pe de altă parte, Louis trăiește un sentiment de indignare, aproape de furie, față de mama sa, care i-a ascuns faptul că tatăl său a murit când el avea 3 ani, pentru a-l proteja, mințindu-l că femeile își iau singure copiii de undeva. 
     În continuare, evoluția subiectului poate fi interpretată fie în cheia unui roman horror, al cărui scop este pur și simplu să producă groază, fie în cheia faptului că Louis Creed o ia razna în urma unui incident petrecut la slujbă, care îl tulbură iremediabil.
     În timp ce se afla la cabinetul său din incinta unui campus universitar, îi este adus un student ce tocmai fusese lovit de o mașină. Starea în care se află tânărul are un puternic impact asupra lui Louis, acesta aproape că trăiește un șoc: ”Sânge şi un lichid galben, purulent, i se scurgeau leneş din cap pe mochetă. Prin spărtura din ţeastă, Louis putea să vadă cum îi pulsa creierul, alb-cenuşiu. Era ca şi cum s-ar fi uitat printr-o fereastră spartă. Rana era largă de aproape cinci centimetri; dacă ar fi avut un

copil în cap, l-ar fi putut naşte, aşa cum Zeus o născuse pe Atena prin frunte.” Faptul că nu poate face nimic pentru a-l salva îl deconcertează, și în acest moment are o halucinație în care i se pare că muribundul șoptește: ”Cimitirul animalelor... nu cimitirul real”. Replica nu mai continuă, însă acesta parcă ar vrea să spună ”cimitirul real este cel al oamenilor”. Mai târziu în roman aflăm că este vorba despre un cimitir aflat în spatele celui de animale în care cei îngropați sunt readuși la viață. ”Louis se holbă uluit la el, refuzând, la început, să admită că auzise acele cuvinte. Apoi se gândi că poate fusese victima unei halucinaţii auditive. Probabil că a scos nişte sunete dezlânate şi subconştientul meu le-a transformat în ceva coerent, ceva care are legătură cu experienţa mea recentă.”

     Louis devine obsedat de acest tânăr, are coșmaruri cu el și devine somnambul. Mai multe evenimente se succed, însă punctul culminant este reprezentat de moartea fiului său, Gage, călcat de o mașină într-un moment de neatenție. Conflictele dintre el și socrul său revin la suprafață, iar relația cu soția sa se deteriorează.  Singura dorință a sa este de a-l readuce la viață. Pune la cale un plan nebunesc, în timp ce soția și fiica lui sunt plecate la părinții lui Rachel, plan care se dovedește a fi dezastruos ( nu îl dezvălui pentru că îl veți afla citind romanul, iar cei care l-au citit deja nu îl pot uita). Cert este că Gage nu este același, devenit o creatură diabolică ce generează multă suferință în jur. Se pare că Louis ar fi trebuit să asculte sfatului bătrânului său vecin și prieten de a încerca să depășească durerosul moment concentrându-se pe fiica sa, Ellie, refugiindu-se în resemnare. 

     În concluzie, ”Cimitirul animalelor” se încadrează în ceea ce eu numesc ”o carte foarte bună”. Musai de citit și de digerat la un moment dat.      

     
     

”Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides

     ”Pacienta tăcută” este ceea ce se poate numi ”o carte pe val”. Un roman care, cel puțin din punctul meu de vedere, până să ajung la sfârșit (SPOILER ALERT!!) se anunța a fi o carte apropiată de categoria ”de nișă” - în care intră acele produse literare ce, fără să fie cu adevărat opere de artă, par să iasă din tiparele literaturii de consum. Să spunem că face parte din zona respectabilă a literaturii comerciale. Consider că îi lipsește atât dimensiunea profundă (cu toate că, prin subiectul pe care îl abordează, pătrunde pe un teren foarte fertil din acest punct de vedere), cât și acel lirism atât de necesar oricărei scrieri în proză, acea frumusețe ”dureroasă”, aproape viscerală, ce caracterizează arta superioară. 

Cu excepția unor mici secvențe, pare a fi o relatare aproape didactică din cărțile psihologie practică.

    

     În fine, am să trec la recenzia propriu-zisă a cărții. Nu voi insista pe rezumat (care mi se pare partea cea mai plictisitoare într-o recenzie de carte), pentru că articolul este destinat celor care au citit deja romanul, așa că am să intru direct în ”miezul problemei” :D. 

     Principala întrebare pe care o provoacă romanul este de ce Theo Faber, un psihoterapeut aparent fericit, căruia i se prevedea o carieră de succes la clinca de psihiatrie ”Broadmoore” își dă demisia pentru a se angaja la ”The Grove”, unde este internată celebra criminală Alicia Berenson, o instituție pe punctul de a fi închisă, în ciuda tuturor avertismentelor?
     Este clar că  Theo Faber trăiește o stranie fascinație legată de Alicia, de unde nu lipsește și dimensiunea amoroasă. Psihoterapeutul se identifică cu Alicia, el însuși având un istoric similar - ambii se confruntă cu un conflict psihologic profund - cel cu părintele de același sex, cu toate că Faber nu află acest lucru decât mai târziu în cursul terapiei. Atracția sa pare să se lege de faptul să Theo s-a aflat el însuși în pragul nebuniei, vrând să se sinucidă sub imperiul gândurilor parazitare, reminiscențe ale vocii tiranice a tatălui său, care îi inoculase ideea că este un zero. La recomandările colegilor săi de facultate, începe ședințe de psihoterapie cu Ruth, care îl vindecă de suferința emoțională. El se angajază în aventuroasa și, aparent, fără putință de finalizare, muncă de a o face pe Alicia să vorbească după 6 ani de tăcere, de parcă vindecarea ei ar fi o confirmare a propriei sale vindecări - ” <<Nu mă poți ajuta>>, strigau ochii ei [...] <<Anormalule, sarlatanule, mincinosule!>>". ” Cu toate astea, în mintea mea a rămas pe veci o posibilitate: aș fi putut să înnebunesc și să îmi sfârșesc zilele închis într-un spital.”.
     Ceea ce contribuie însă la vindecarea lui Theo Faber este intrarea în viața sa a lui Kate - opusul a tot ce însemna partea sa întunecată, copilăria pe care el voia să o înăbușe, să o ascundă: ”invitația mea la viață, exuberanța tinerească și bucuria”; ”acest bărbat lipsit de teamă care mă făcea să fiu”. Veselă, intempestivă, extrovertită, Kate este pentru el acel fulg de nea, ”frumusețea lumii” pe care el urma să o trăiască :

     Fericirea sa alături de Kate se construiește însă pe o bază iluzorie - o cunoaște într-un bar, într-o noapte în care Kate i se dăruiește cu ușurință după ce atât ea, cât și el, s-au certat cu partenerii lor, pe care, a doua zi, îi părăsesc. Acest lucru se va demonstra mai târziu, însă, când pilonul pe care se baza viața fericită a lui Theo se spulberă, aflând că soția sa îl înșală, ceea ce îl destructuralizează, îl descompune moral, îl face să îi revină în minte gândurile parazitare din trecut, conform cărora ”nu este bun de nimic”, iar tatăl său are dreptate. Psihoterapeuta sa, Ruth, însă, îl face să înțeleagă faptul că el însuși, în mod inconștient, a ales-o pe Katy, o femeie a cărei natură o intuise, tocmai pentru că psihicul său era mulat pe acest pattern : ”Ce mod mai bun de a dovedi că tata avea dreptate, decât găsindu-mi pe cineva care nu mă va iubi niciodată?”. Ruth îi recomandă, pentru a se putea desprinde din această capcană a trecutului, să o părăsească, însă el nu admite acest lucru, hotărând să se adâncească în acest simulacru patologic de fericire conjugală.

     Înțelegem acum dualitatea erotică experimentată de Theo Faber - captiv între Alicia (”dorința de a muri, a muri, a muri”) și Kate (”invitația mea la viață”). Pare acum explicabilă decizia sa de a se refugia în încercarea de a o vindeca pe Alicia, după ce pilonul vieții sale aparent normale este fisurat.

Soluția romanului dezvăluie însă pe deplin mobilul acestei decizii - Alicia este soția bărbatului cu care Kate l-a înșelat; este cea de-a doua victimă a relației dintre cei doi trădători; este imaginea în oglindă a lui Theo Faber. Cu atât mai mult cu cât află că, după ce mama ei se sinucide intrând cu mașina într-un parapet, tatăl Aliciei spune că fiica sa ar fi trebuit să fie cea care a murit, ceea ce o traumatizează pe Alicia. 

     După ce află că soția sa îl înșală, Theo Faber ajunge din nou în pragul de a o lua razna, iar lucrurile îi scapă de sub control începând din momentul în care pătrunde în casa soților Berenson și până la finalul poveștii. Pare să reușească imposibilul - o determină pe Alicia să vorbească, aducându-i în conștient trauma pe care o ascunsese și câștigându-i astfel încrederea. Un plus aparent în procesul vindecării lui, care îi poate permite să o păstreze pe Katy, respectiv iluzoria sa fericire, a cărei natură falsă refuză să o înfrunte. Aceasta este însă din nou amenințată când Alicia îl recunoaște. Astfel, este nevoit să o omoare, și, odată cu ea, să ucidă partea întunecată din el, crezând că va ”scăpa basma curată”, învinundu-l pe un coleg. Iată că, tot Alicia, i-o ia înainte și dezvăluie toate acestea într-un jurnal, ce este descoperit, iar inevitabilul se întâmplă: Theo Faber este arestat, condamnat să se înfrunte pe sine însuși și să suporte consecințele întârzierii acestui moment. 

     Alicia este pusă de soțul ei, Gabriel, în aceeași situație. Șantajat de Theo să aleagă între moartea sa și a Aliciei, Gabriel spune că nu vrea să moară, frază pe care Alicia o asociază cu sentința tatălui său, percepută ca pe o condamnare la moarte. Și, de aceea, îl ucide. Ea este o femeie inteligentă și de o frumusețe copleșitoare, însă este captivă în plasa trecutului, ceea ce îl face pe Gabriel să dorească altceva. Pentru că, după cum îi spune Ruth lui Theo în ultima lor convorbire:

     

     Romanul începe prin multe enigme, care se demontează treptat, ca piesele unui domino.

     Sfârșitul mi se pare oarecum precipitat. Ulțimele câteva zeci de pagini concentrează acțiunea romanului, care. în rest, este destul de static. Poate însăși natura poveștii impune acest lucru - un psihoterapeut se luptă să obțină o reacție de la o pacientă -ghici cum?- tăcută, ca ”un sfinx”, fără nicio reacție aparentă, cu excepția unei izbucniri de furie sălbatică în care încearcă să îl omoare. Doar că, ulterior, aproape de final, după o tăcere ce durase câțiva ani, un anume  stimul o face rapid pe bolnavă să vorbească de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, ba chiar apucă să scrie întreaga soluție a romanului într-un jurnal după ce i-a fost injectată o doză letală de morfină. (poate asta să fie soluția când nu mai ai inspirație artistică? 😒)
     În alte ordine de idei, romanul promovează psihoterapia ca alternativă esențială psihiatriei în cazurile în care pacientul poate fi salvat. Ca un fapt divers, în cursul narațiunii sunt inserate aluzii la personaje ale mitologiei grecești ( în afara, bineînțeles, motivului central al Alcestei), expresie a originii grecești a autorului acestui roman.
     În concluzie, ”Pacienta tăcută” este o carte interesantă, dar care nu iese însă din tiparele fadului și implauzibilului comercial. 

     

     

Joker (2019)

Arthur VS The Joker ( Joaquim Phoenix)

 ”Joker”(2019), regizat de Todd Phillips, cu Joaquim Phoenix în rolul principal. Dramă (aș spune tragedie), crimă, violență. Artă. Iată un film de Oscar, care însă mai mult ca sigur nu va primi acest premiu, fiindcă se ridică prea mult peste media calității cinematografiei contemporane. 
     ”Joker” prezintă viața lui Arthur Flack, un bărbat cu o existență încărcată de nefericire și marcată de o boală mintală care
visează să devină comediant, mai cu seamă să aibă un show de stand-up comedy de succes, admirându-l pe Murray Franklin, moderatorul unei emisiuni de divertisment.
     Arthur Flack locuiește într-un apartament dintr-un bloc mizer alături de mama sa, o femeie în vârstă la rândul ei bolnavă mintal, despre care aflăm că l-a crescut singură, spunându-i din copilărie că s-a născut ”pentru a aduce bucurie și râsete într-o lume întunecată” și poreclindu-l ”Happy”. Arthur se imaginează deseori luând parte la show-ul lui Murray, dezvăluindu-le acestuia și publicului faptul că are grijă de mama sa încă de mic, iar moderatorul, un bărbat în vârstă, îl laudă, mărturisindu-i că și el a fost în aceeași situație și că ar renunța la succes oricând pentru a avea un fiu ca el. Îmbrățișarea dintre cei doi arată nevoia de afecțiune paternă din partea lui Arthur și felul în care atribuie această figură comediantului.
     În mod ironic, ca una dintre meandrele absurdului vieții, Arthur este bolnav de o afecțiune neurologică ce îl face să aibă accese incontrolabile și de lungă durată de râs dureros, contradictorii uneori sentimentelor lui din momentul respectiv. Pentru ca oamenii din jurul lui să nu se simtă deranjați în timp ce el are o astfel de criză, poartă mereu la el o carte de vizită pe care este precizat acest lucru.
     Arthur lucrează la o firmă de ”circari”, având postul de clovn fie în fața unor magazine sau la anumite evenimente, în spitale de copii etc. Asigurarea socială îi asigură gratuitatea celor 7 medicamente pe care le ia lunar, și totodată întrevderile lunare cu psihiatra de la Biroul de Asigurări. Aceasta îl sfătuiește să își țină un jurnal, în care el își scrie glumele pe care le pregătește pentru un eventual număr umoristic, dar și ideile delirante, una dintre remarcile sale fiind ”Sper ca moartea mea să aiba mai mult sens decât viața”.
     Personaj tragic în esență, Arthur este conștient de condiția sa de bolnav psihic, de limitele existenței sale. Singurele momente în care simte bucurie sunt clipele în care se amuză urmărind show-ul lui Murray, astfel încât speră ( deși în adâncul minții sale știe că în van) să atingă succesul în domeniul comediei,  alegând râsul ca formă de depășire a condiției sale, ca formă de a se simți superior ei, făcându-i pe alții să râdă de ea și nu de el, manipulând-o ca pe un instrument al umorului,  de parcă această speranță zadarnică ar fi însuși sensul vieții lui.
     Pilonii șubrezi pe care este montată viața lui Arthur sunt însă demontați ( de viață sau, mai degrabă, de societate) ca piesele de domino, lăsându-l pe Arthur fără soluție.
     Totul începe când Arthur este bătut de o gașcă de puști huligani, care îi fură ce câștigase în ziua respectivă și o pancartă aparținând șefului magazinului în fața căruia el îi invita pe clienți să intre. Patronul său nu îl crede că tinerii i-au luat pancarta și au spart-o și îi spune că, dacă nu o aduce înapoi, i-o impută din salariul și așa mic, sugerându-i că este posibil să îl concedieze, căci și ceilalți anagajați îl consideră ”ciudat”. Un coleg de-al său, sub aparența de a-l încerca să îl ajute, îi oferă un pistol. Foarte important în construcția personajului și a mesajului filmului, Arthur îl refuză, spunând că nu are voie să poarte asupra sa o armă, din cauza bolii sale mintale, dar colegul insistă, zicându-i că va fi omorât în bătaie într-o bună zi.
     Următoarea locație în care Arthur ține un număr de clovn este secția de oncologie pediatrică. În timp ce dansează în fața copiilor însă, pistolul îi cade din buzunar, fapt care îi sperie pe copii și îi alertează pe angajați. Șeful său îl concediază, deși el încearcă să îl convingă că face parte din numărul lui, dar șeful îi spune că a fost avertizat de angajatul său că Arthur a încercat să îi fure pistolul. Flack își dă atunci seama că al său coleg i-a dat arma doar pentru a-și bate joc de el, pentru a râde.
     Disperat, îmbrăcat în clovn, Arthur ia metro-ul spre casă. Fiind noapte, în vagon cu el se află trei tineri afaceriști, îmbrăcați în costum, beți sau probabil și drogați, și o tânără care citește. Cei trei băieți încep să se lege de ea, iar Arthur are o criză de râs necontrolat. Tânăra, speriată, pleacă în alt vagon. Bărbații, enervați, încep să își bată joc de Arthur și să îl lovească, iar el scoate arma și îi împușcă mortal pe toți trei, într-un acces de furie, sau într-un acces al bolii sale mintale. Crima reprezintă un punct de cotitură important în descompunerea integrității morale a lui Arthur, care, până la acesr moment, nu dorea să producă rău nimănui. Unul dintre tineri reușește să iasă din metrou într-una dintre stații, dar Arthur în ajunge din urmă și îl omoară. Speriat de gestul său, Arthur fuge și se ascunde într-o toaletă publică, dar se privește în oglindă și simte satisfacție, începând să danseze. Pentru prima dată. se simte atotputernic. Ajunge acasă și își imaginează că face dragoste cu femeia de care este îndrăgostit, o tănără mamă singură de pe același palier cu el, și mai departe își construiește în imaginație o întreagă relație cu ea.
     Se dovedește că cei trei tineri erau angajați ai lui T. Wayne, primarul orașului Gotham, un bărbat arogant și putred de bogat. În urma declarațiilor martorilor din jurul stației de metrou, s-a constatat că suspectul principal este un bărbat cu mască de clovn. Wayne afirmă public că această crimă este un afront din partea oamenilor ”care nu au făcut nimic cu viața lor, care sunt, oricum niște clovni”, asupra oamenilor norocoși, valoroși, afirmație care a stârnit o revoltă inimaginabilă din partea populației. În semn de protest, locuitorii orașului au început să poarte măști de clovni și să realizeze acte de vandalism, ceea ce îi potențează sentimentul de satisfacție lui Arthur.
     Mama sa, Penny Fleck, lucrase în tinerețe ca menajeră pentru Wayne, motiv pentru care îi scria scrisori aproape zilnic și îi cerea fiului ei să le trimită, așteptând în zadar un răspuns de la el. Curios, Arthur deschide una dintre aceste scrisori și află că este de fapt fiul lui Wayne, iar mama sa îi cere să îi trimită bani. Furios, îi cere mamei sale explicații, iar ea îi spune că a ascuns relația sa cu bărbatul pentru că ar dăuna imaginii acestuia.
     Fleck se duce la casa (imensa și impunătoarea vilă) lui Wayne și încearcă să se joace cu băiețelul acestuia, frățiorul lui, dar un angajat îl gonește, spunându-i că Penny Fleck era bolnavă mintal. El încearcă să îl sugrume pe angajat, dar se oprește și fuge.
     Între timp, Biroul de Asigurări Sociale este desființat, astfel încât Arthur rămâne fără sursa de bani pentru medicamente, ceea ce îi adâncește condiția patologică. Psihiatra sa îi spune ”Ei nu dau doi bani pe oameni ca tine sau ca mine, Arthur.” 
     Reușește să dea de tatăl său în toaleta unui cinema unde se proiectează un film cu Charlie Chaplin și îi cere afecțiune, dar bărbatul îi dă un pumn și îi spune că mama sa era bolnavă mintal, fiind internată la un spital și că l-a adoptat pe când lucra la el.
     Distrus, Arthur se întoarce acasă, unde o vede pe mama sa pe o targă în mașina de salvare. Se pare că a suferit un atac cerebral când doi polițiști au venit la apartamentul său pentru a-l interoga cu privire la crima din metrou.
     Cât timp mama sa este internată, el se duce să verifice la spitalul de boli psihice indicat de tatăl său pentru a -i verifica spusele. Reușește să smulgă din mâinile angajatului dosarul mamei sale și află că mama sa a fost internată deoarece fiul ei ar fi fost găsit legat de calorifer  cu un traumatism cranian grav, după ce a fost abuzat de iubitul mamei lui. Viața sa pare să se destrame complet, el începând să o blameze pe mama sa pentru tot ceea ce trăiește. El se întoarce la mama sa în spital și îi spune că ”toată viața a crezut că existența sa este tragică, dar acum își dă seama că, de fapt este comică”. Pentru că definiția comicului este ”ceea ce este mecanic aplicat asupra a ceea ce este viu”, întreaga sa viață fiind o mașinație a unei femei care l-a ales poate dintre alte câteva zeci pentru a-și bate joc de el, la fel ca întreaga societate. Motiv pentru care o sufocă cu perna, iar moartea ei trece fără suspiciuni din cauza stării grave în care se afla.
     Într-una dintre scenele anterioare ale filmului, Arthur reușește să țină un număr de stand-up la un bar obscur de cartier, dar în timp ce se urcă pe scenă are un acces de râs ce îi transformă prestația într-un fiasco. Murray Franklin primește de la telespectatori un clip cu numărul lui Arthur și îl difuzează pentru a-și bate joc, prezentându-l ca banalul ”the joker”, iar publicul râde în hohote de el, ceea ce îl demoralizează pe Flack.
     În continuare, secvențele din film par să se desfășoare doar în mintea distorsionată a personajului. El primește un telefon de la secretara lui Murray, care îi transmite că a primit numeroase cereri de la telespectatori ca bufonul să fie adus în direct. Cu un gust ușor amar, Arthur acceptă propunerea de a veni săptămâna următoare.
     Între timp, revoltele se întețesc, și o ”campanie împotriva bogaților” este pornită de cetățeni. Din ce în ce mai mulți se maschează în clovni și lovesc în mașini, sparg geamurile clădirilor, aruncă fumigene, stârnesc bătăi. La Arthur acasă vin colegul care i-a dat arma și un altul, nan, care s-a purtat frumos cu Arthur de-a lungul timpului, pentru a-i prezenta condoleanțe pentru moartea mamei. Fleck însă îl ucide pe primul dintre ei cu o foarfecă ascuțită, apoi îi zdrobește capul de perete, sub privirile îngrozite ale nanului. Însă acestuia îi dă drumul, deoarece a fost singurului care s-a purtat uman cu el.
     Arthur se îmbracă din nou în clovn și dă foc unei fotografii a mamei sale pe spatele căreia scrie ”Cu dragoste, Thomas”, ceea ce sugerează că femeia și Wayne au avut într-adevăr o relație și el este fiul lui, dar omul de afaceri a înscenat totul pentru a-și proteja imaginea. Pornește spre show-ul lui Murray, dar pe urmele lui pornesc doi polițiști. Cei trei reușesc să urce în metrou, unde polițiștii sunt omorâți în bătaie de mulțimea înfuriată, astfel încât Fleck ajunge la show.
     Acolo, Murray îl introduce în emisiune pe THE JOKER, așa cum îi cere Arthur să îl prezinte. dar îl tratează batjocoritor. Fleck mărturisește atunci că el este criminalul celor trei tineri din metrou, prezentând acest fapt ca pe ceva amuzant, căci, după cum spune Joker-ul, ”Comedia e subiectivă. Voi decideți ce e bun și ce e rău, ca și ce e amuzant și ce nu.”Murray îl dezaprobă, spunându-i că atât acea crimă, cât și ceea ce a declanșat este groaznic. Joker-ul afirmă că nu înțelege de ce ”se face atâta caz” pentru moartea celor trei. Dacă el, un bolnav mintal siguratic, ar fi fost omorât, trecătorii l-ar fi călcat în picioare. Apoi scoate pistolul și îl împușcă pe Murray Franklin.
     În continuare, Arthur este arestat și luat în mașina de poliție. Revoluționarii însă îi împușcă sub ochii fiului lor pe Wayne și soția sa și reușesc să îl scoată pe JOKER din mașina de poliție, aclamându-l ca pe un erou.
     Această parte a filmului se încheie, fiind urmată de scena în care Arthur râde, cu mâinile încătușate, în fața unei psihiatre la un spital de boli psihice. Doctorița îl intreabă care e motivul râsului său, dar el îi răspunde  că este o glumă pe care oricum ea nu ar înțelege-o, și îi apare în minte copilui lui Wayne privindu-și prosternat părinții uciși.
     Scena finală a filmului îl surprinde pe Arthur mergând pe holul spitalului, cu mâinile încătușate și lăsând urme de sânge cu tălpile, apoi încercând să fugă, urmărit de un angajat al spitalului.
     De menționat că filmul începe cu o emisiune radiofonică la care prezentatorul aduce în discuție problema din ce în ce mai gravă a orașului, care este invadat de șobolani ce atacă. Până la finalul filmului se dovedește că adevărații șobolani sunt oamenii, care, după cum spune Arthur, ”sunt din ce în ce mai nebuni, mai nepoliticoși”, se hrănesc făcându-le rău celor neputincioși, ca el.

     Interpretarea artistică este magistrală. Joaquim Phoenix reușește să construiască imaginea unui bolnav mintal conștient de condiția sa, surprinzând prin expresia feței, a ochilor, gestică, tonalitate, tranziția sa de la un om nefericit care nu vrea să facă rău nimănui, ci vrea să-și depășească condiția făcându-i pe alții să râdă de ea și nu de el ( Arthur) , la un om a cărui unică satisfacție rămâne răzbunarea pe cei care îl batjocoresc ( The Joker) .


     Cadrele au un rol important în transmiterea mesajului. Fiecare imagine în parte este austeră, totul pendulând între tonuri de gri ( asfaltul, șobolanii, clădirile), maro, galban murdar până la albul bolnav al ospiciilor, care îi îndeamnă pe bolnavi să îl umple cu ideațiile lor. Fiecare cadru creează angoasă, inducându-ți totodată starea personajului în acel moment.
   
     În concluzie, iată că se pot produce filme cu adevărat foarte bune și americane și în 2019. Deși poate, pe alocuri, prea violent, concretizează multe probleme ale societății, de la bullying ca fenomen de scară mică sau felul în care sunt percepuți bolnavii mintal la nepăsarea generală a celor foarte bogați care conduc asupra maselor și fiecărui om în parte, cu lupta sa pentru supraviețuire. Musai de văzut ( ca să evit enervantul ”must-see”) și de digerat anul acesta.
   

   
   

”Pescărușul” la Miturile Cetății

    

Anton Pavlovici Cehov

      Nu poți separa sintagma ”teatru rus” de numele lui A.P. Cehov; și, îndrăznesc să merg mai departe, nici ”marea literatură” și nici ”teatrul”. 

      Anton Pavlovici Cehov, medic, dramaturg și prozator rus, ce s-a născut în 1860 a trăit numai 44 de ani, este unul dintre marii scriitori ai lumii, cele mai cunoscute opere ale sale fiind ”Livada de vișini”, ”Pescărușul”, ”Trei surori” și ”Unchiul Vanea”, în ceea ce privește dramaturgia și ”Omul în carapacea lui” și ”Salonul nr.6”, ca scrieri în proză. Operele sale deslușesc marele complex al naturii umane, vehiculând cu paradoxul pe care îl întruchipează spiritul rus: impulsiv, de nestăvilit, uneori crud, în același timp cu o sensibilitate ieșită din comun, capabilă să atingă esențe și să le redea cu autenticitate stârnind emoții din cele mai puternice; spiritul rus, cu o credință acerbă în Dumnezeu, ce poate trece într-o clipă de la o trăire la alta, ce poate anula anumite valori pentru a le preaslăvi pe altele - trăsături datorită cărora spiritul rus își poate purta cu mai mare ușurință crucea. 

     Condiția poporului rus este, probabil, cel mai bine exprimată în filmul ”Oglinda”, al lui Andrei Tarkovski, în care un personaj citește una dintre scrisorile lui Pușkin, în care este rezumată condiția  acestui popor: despărțit după Marea Schismă de celelalte popoare europene prin faptul de a fi adoptat religia ortodoxă, el a  rămas singur să lupte contra invaziei mongole și a trebuit să se călească, să-și înăbușe sensibilitatea, să se abrutizeze, pentru a-și putea apăra religia, unul dintre pilonii identității. Condiția rusului este ilustrată prin imaginea unui copil plăpând, aflat la instrucție militară în Siberia, înconjurat de albul steril al zăpezii, obligat de maistrul militar să tragă, deși el nu poate, în ciuda faptului că ceilalți viitori soldați de vârsta lui priveau acest lucru ca pe ceva firesc. Într-o scenă ulterioară, copilul sufocă în palme o pasăre ce i s-a așezat pe cap, semn al abrutizării totale.În continuare sunt derulate imagini cu ororile celor două războaie mondiale, chinezii iau locul tătarilor, iar lupta pare să nu se încheie cu adevărat niciodată.

     În fine, mă voi opri asupra unei piese de teatru ce a ajuns pe meleagurile constănțene în cadrul Festivalului Internațional de Teatru ”Miturile cetății” - ”Pescărușul” - în regia lui Andrei Șerban, care a propus o abordare inedită a acestei piese, reușind să o prezinte, păstrând sintagma din ”Pescărușul”, în ”forma nouă” de exprimare artistică pe care o reprezintă teatrul contemporan. 

     ”Pescărușul”, ca piesă în sine, este, în esență, o tragedie. Paradoxul constă însă în faptul că autorul precizează la începutul textului că piesa este o comedie. Comicul, reprezentând o categorie estetică, este creat de contrastul dintre aparență și esență. Tragicul este realizat de persoanaje care, nu numai că se află într-o situație limită, ci și ( condiție sine qua non ) își conștientizează condiția de a a fi puși de către soartă în fața unor limite pe care nu le pot depăși nicicum. 

     Pornind de la aceste două ”definiții”, este explicată natura piesei, strâns legată de modul în care personajele se raportează la viața lor.

     ”Pescărușul” ne prezintă viața plictisitoare și, de fapt, nefericită, de la o moșie de țară a câtorva oameni aparținând micii burghezii : tânărul Konstantin (Kostea), fiul bogatei actrite Irina Arkadina și nepotul proprietarului moșiei, Sorin, fratele Irinei; doctorul Dorn, protagonist în tinerețe al poveștilor de dragoste din regiune; Șamraev, administrator la moșie, soția sa, Polina Andreevna, amanta doctorului, și fiica lor, Mașa, îndrăgostită de Konstantin; învățătorul Medvedenko, îndrăgostit nebunește de Mașa; Trigorin, scriitor, trăiește o relație de dragoste cu Arkadina; și, în fine, Nina, ”pescărușul”, o tânără naivă ce dorește să atingă gloria, visând în secret să devină o actriță de succes, aidoma idolei sale, Arkadina și pe care Kostea o iubește la disperare.

     Toți acești oameni, nu au , în esență, nicio ocupație. După cum spune Irina Arkadina, ”e cald, liniște, nimeni nu face nimic, toți filozofează!”. Ei înșiși par să trăiască doar în aparență, doar la suprafața lucrurilor, fără ca propria lor conștiință să macine întâmplările prin care trec. Până și atunci când filozofează, o fac ”în gol”, ca o formă fără fond. Se dovedesc a fi, uneori, stupizi, infantili, plâng prostește ca niște copii, alcătuind dimensiunea comică a piesei. Această lipsă a conștientizării pare să fie însă un scut, pentru ca ei să își poată duce viața, fără a fi împiedicați de problemele lor - Mașa, îndrăgostită fără speranță de Konstantin, nu găsește sensul vieții; mama sa, neferictă alături de un soț tiran, îndrăgostită la rândul ei de doctorul Dorn, care o privește doar ca pe o distracție; Sorin, care nu a reușit să își împlinească visele. 

     Singurul personaj care își conștientizează condiția este tânărul Konstantin Treplev. Visul său, este să ajungă un mare scriitor, care să revoluționeze literatura și arta, propunând „forme noi”, după cum el însuși le proclamă. În primul act, Treplev vorbește despre o criză a teatrului ( reprezentând așa-numitele ”forme vechi” ), și anume criza ”prejudecată versus morală” ( etichetare versus adevăr universal valabil) , afirmând că ”teatrul conteporan e numai rutină și prejudecată” și denunțând totodată vulgaritatea teatrului din perioada contemporană cu el. Pentru el, ilustrarea vieții omului de rând este vulgară, omul de rând fiind el însuși vulgar. Teatrul trebuie să cuprindă esențe, să exprime TOTUL, sau să nu mai existe. 

     Însă, la un nivel mult mai adânc, Treplev proiectează asupra teatrului criza din interiorul sufletului său. Mama sa, actriță de teatru contemporan, ilustrând ”formele vechi”, nu îl iubește, zdruncinându-i încrederea în sine prin comparația cu iubitul ei, Trigorin, pe care ea îl consideră geniu literar, reproșându-i mereu fiului ei că nu este în stare de nimic. Kostea scrie o piesă de teatru destinată pentru a fi jucată de Nina, de care este îndrăgostit nebunește, și amenajază o scenă în curtea moșiei. 

Piesa de teatru, cel puțin începutul ei, este expresia sufletului său pustiit - pământul este pustiu, lipsit de orice formă de viață, cutreierat doar de Spirit, ce cuprinde în el ”sufletul lumii [...], Alexandru cel Mare și al lui Cezar, și al lui Shakespeare și al lui Napoleon, și sufletul celei din urmă lipitori. În mine conștiința oamenilor s-a contopit cu instinctele animalelor ... ”( esența teatrului). După ce este părăsit și de Nina, care pleacă la Moscova cu Trigorin pentru a deveni actriță, el se dezice de teatru si începe să scrie nuvele, însă și acestea sunt dezlânate, lipsite de ”o idee clară”, așa cum spune doctorul Dorn, „impresionează, dar atât”, aidoma vieții sale, care curge fără niciun țel - nu are nicio ocupație, mama sa nu îl iubește, Nina l-a părăsit. Unchiul său îl iubește, însă Kostea se consideră un ratat. Acest fapt este accentuat de sensibilitatea sa foarte dezvoltată, ce îl face să observe multe lucruri, dar lipsa de țel a vieții sale face ca acest talent să nu aibă finalitate. Treplev conștientizează acest fapt: ” Pe câtă vreme la mine e şi lumină tremurătoare, şi sclipirea lină a stelelor, sunt şi sunetele îndepărtate ale unui pian, ce mor în aerul liniştit şi aromat... E chinuit! (Pauză.) Da. Ajung din ce în ce mai mult să cred că nu e vorba nici de forme vechi şi nici de forme noi şi că omul scrie fără să se gândească la niciun fel de forme, scrie pentru că scrisul se revarsă liber din sufletul lui  [...] eu tot mai orbecăiesc prin haosul visurilor și al imaginilor, fără să știu la ce și cui folosește. Nu cred și nu știu care-i chemarea mea!” [...] ”Sunt singur, nicio dragoste nu‐mi încălzeşte inima. Mi‐e frig de parcă aş trăi sub pământ, şi tot ce scriu e searbăd, uscat, întunecat.”. Părând că nu mai are nicio cale de ieșire, Konstantin Treplev se împușcă.

     Celălalt personaj central al operei este Nina Zarecinaia, fiica unui moșier recăsătorit după moartea primei sale soții, mama Ninei, cu o femeie meschină căreia îi lasă drept moștenire toată averea răposatei lăsând-o pe Nina fără avere. Nina este o tânără naivă, ce trăiește fascinația lacului de lângă moșie și visează la glorie, ca un pescăruș ce zboară nestingherit deasupra lacului, sperând că va ajunge cândva o mare actriță. Îi idolatrizează pe Arkadina și pe Trigorin, ajungând să se îndrăgostească de cel din urmă sau, mai degrabă, de imaginea pe care și-o crease despre el - un om celebru, care duce o viață interesantă și fericită, total opusă celei de la țară. Treplev împușcă un pescăruș - simbol al libertății, al zborului ( drumului ) nestingherit, țelul acestei păsări fiind însuși drumul către destinație, deși nu are adăpost sau un loc al ei. Flatat de dragostea pe care i-o oferă Nina Trigorin o amăgește, spunându-i că va scrie o nuvelă despre o fată ca un pescăruș e zboară liniștit, pe care un tânăr, din lipsă de ocupație, o ucide. Această comparație o flatează și o determină pe naiva Nina să-și părăsească familia și să plece la Moscova pentru a trăi alături de Trigorin și a deveni o mare actriță. 

     Însă, după cum era de așteptat, viața Ninei ia o turnură tragică - Trigorin o părăsește, copilul ce se naște din legătura celor doi moare, iar cariera de actriță a Ninei se ratează. Joacă numai în teatre mici, iar jocul ei actoricesc este, după cum afrimă Konstantin, ce o urmărea neîncetat, exagerat, ”, dar jocul ei cam vulgar, fără gust, cu țipete şi gesturi exagerate, n‐o ajuta. Erau şi unele momente când striga cu talent, când murea cu talent, dar erau numai momente”. În disperarea sa, în scrisorie sale se semnează ”Pescărușul”, amintire a imaginii care i-a distrus viața. 

     În ciuda așteptărilor, Nina nu își pierde speranța. Ca un pescăruș, fără adăpost, mereu în căutare de hrană, zboară nestingherit(ă), țelul ei fiind însuși drumul, cuibărind în suflet speranța că va deveni o mare actriță. În ultima discuție cu Treplev, îi mărturisește: ”Acum ştiu, înțeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să‐ți porți crucea şi să‐ți păstrezi credința. Eu cred şi sufăr mai puțin. Şi atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viață.” Dând vina pe Trigorin și pe atitudinea lui dispreșuitoare față de teatru pentru eșecul ei, pleacă mai departe pentru o stagiune la Eleț, un oraș de provincie.

     După sinuciderea lui Konstantin și plecarea Ninei, în curtea moșiei rămâne scena pe care s-a jucat cu câțiva ani înainte piesa lui Kostea, pustie, ponosită și distrusă de vreme, ca o efigie a tinereții și a visurilor lor de glorie, când ei se puteau exprima sincer și își puteau trăi dorințele prin teatru, fără ca urmele suferinței să le afecteze capacitatea de a visa.

     În ceea ce privește punerea în scenă, după cum am precizat, Andrei Șerban propune o abordare nouă, inedită a piesei. Acțiunea este transpusă în ”zilele noastre”, transpunere realizată atât la nivel de îmbrăcăminte, cât și de raportare la jocul actoricesc. Konstantin este îmbrăcat în blugi și hanorac, Nina în fustă de piele și maiou cu buricul gol, Mașa este emo și prizează droguri. Criza teatrului vremii respective este ilustrată prin abordarea modernă a pieselor de teatru, în care actorii dansează sau efectuează gesturi  și mișcări abstracte ce par să ”scandalizeze” spectatorul obișnuit cu teatrul clasic. Un astfel de teatru joacă Nina în piesa de teatru scrisă de Kostea. 

     Jocul actoricesc foarte bun, în care se remarcă talentul actorilor de la Unteatru ( Silvana Mihai, Sabrina Iaschevici, Florina Gleznea, Richard Bovnoczki) este construit pe baza exagerării trăsăturilor personajelor, care aproape că își strigă replicile și le însoțesc de o gesticulare ieșită din comun și  chiar se aruncă pe jos, întocmai cum descrie Kostea jocul Ninei în piesele de teatru văzute de el. 

     După mine, această viziune reflectă tendința în comportament a tinerilor ( și nu numai) din ”zilele noastre”, în care nimeni pare să nu aibă nicio limită. și în care expunerea socială îl determină pe om să exagereze pentru a ieși în evidență.

     Scena pe care se joacă piesa lui Konstantin este reprezentată de o piatră, pe care adesea personajele o îmbrățișază sau pe care se așază atunci când suferă, ca pe un refugiu, simbolizând valoarea teatrului ( și, în esență, a artei ) ca unică modalitate de exprimare a trăirilor autentice, chiar și sub masca interpretării unui rol. 

     De remarcat permanenta prezență a personajelor pe scenă, așezați pe scaune, ridicându-se atunci când urma o scenă în care erau implicați. Martori la tot ceea ce se întâmpla, când urma intervenția lor părea că nu au observat nimic din ceea ce s-a petrecut, cu excepția lui Konstantin. Acesta reacționa, striga sau se revolta, și părăsea scena. Această idee ilustrează felul în care Cehov și-a gândit perosnajele - comic versus tragic. Mai mult, lumina cădea pe chipul diferitelor personaje în funcie de scenă, de replici, creând imagini expresive. 

     În concluzie, ieri am vizionat la Teatrul pentru copii şi tineret “Căluţul de mare” o piesă de înaltă calitate, atât din punct de vedere al regizării, cât și al jocului actoricesc.

     

     À bientôt până la următoarea recenzie!

     

  

     

”Prin oglindă”, de Ingmar Bergman

Karin și Minus

     Când omul vrea să cunoască cea mai profundă ”față” a sinelui său, să afle care este sensul vieții și a experiențelor prin care a trecut sau trece, îl caută, chiar dacă nu-și dă seama sau nu vrea să admită, pe Dumnezeu. Dacă resorturile care îl leagă de El sunt erodate, acolo unde ar trebui să se afle temeiul vieții - iubirea imensă pe care, așa cum prezintă religia creștină, Dumnezeu i-o poartă fiecărui om indiferent cum ar fi el, îi apare un gol imens, pe care va  încerca din răsputeri să-l umple cu altceva ce îi dă un sens aparent, cu surogate de Dumnezeu - imaginea anumitor oameni, dependențe, bani, faimă etc. Pentru că acestea sunt efemere, omul se adâncește din ce în ce mai mult în tenebrele ființei sale, și îi este din ce în ce mai greu să-L găsească. Paradoxal, însă, tocmai când disperarea atinge cote maxime, omul Îl redescoperă pe Dumnezeu, și-și poate lua viața de la capăt.
     Această idee este foarte frumos prezentată într-o analogie în Noul Testament, în Corinteni 1 13:12 - ”Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”. La vremea când Apostolul Pavel a scris aceste versete, oglinzile erau confecționate, de regulă, din alamă, iar imaginile reflectate erau destul de întunecate, astfel încât oglinda trebuia mereu lustruită pentru a obține o claritate a imaginii mai bună. 
     Ingmar Bergman reinterpretează această metaforă. în filmul său ”Sasom i en spegel” (1961) - în traducere liberă, ”Ca într-o oglindă, în chip întunecos”- câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin. Filmul, alb-negru, începe cu imaginea apei întunecate a Mării Baltice,iar acțiunea se petrece pe o insulă în mijlocul ei, aluzie la oglinda întunecată în miezul căreia sufletele personajelor sunt captive, înstrăinate de ele însele și de cei din jur într-un exil lăuntric. 
     Karin este o tânără bolnavă psihic care s-a retras la casa familiei sale de pe o mică insulă după ce a ieșit de la ospiciu pentru a-și reveni, alături de tatăl, fratele mai mic și soțul ei. Boala, manifestată prin halucinații ce o fac să se teamă de întuneric, creaturi imginare ale pădurii, diverse fantasme, determină regresia ei emoțională la stadiul de copil care are nevoie de ocrotire, după cum ea însăși spune: ”Uneori suntem lipsiți de apărare. Ca niște copii aruncați în sălbăticia nopții. [...] Sunt eu așa micuță sau boala a făcut un copil din mine?”. Ea caută această protecție la cei doi bărbați care ar trebui să o ocrotească. Însă își dă seama că soțul ei nu o iubește ca pe un copil, ci ca pe o femeie și că de asta are nevoie el de la ea, astfel încât se hotărăște că-l va părăsi. Scotocind în sertarele tatălui său, care lucra la ultimul său roman, descoperă un jurnal în care acesta scrisese că boala ei este incurabilă și că el nu se poate abține să nu profite de acest lucru pentru a observa iremediabila ei degradare și a scrie un roman pe marginea ei. Disperată, crezând că niciunul nu  o iubește dezinteresat, încearcă să-și găsească refugiul în Dumnezeu, în speranța că Îl va vedea așa cum este. În timpul nopții, se trezește agitată de halucinații, auzind voci din spatele tapetului rupt dintr-una dintre camerle pustii ale casei, metaforă a sufletului ei sfâșiat. Aceste voci sunt ale oamenilor care au dobândit mântuirea și care o înțeleg și o iubesc așa cum este, urmând ca și ea să se mântuiască de suferința pricinuită de boală. Însă tocmai mintea ei zdruncinată de boală și pervertită de lipsa de iubire face ca latura de răzvrătită a naturii sale umane  să se activeze și să o facă să simtă pulsiuni sexuale, astfel încât, în timpul unei crize, simulează singură că face dragoste, căutând o satisfacție imediată și iluzorie a nevoii de iubire. Când nebunia pune stăpânire pe ea cu totul, tatăl său cheamă salvarea de pe uscat. Karin, văzând elicopterul ospiciului coborând din cer pentru a ateriza pe insulă, are o halucinație în care Dumnezeu este un păianjen uriaș ce încearcă să o penetreze. ”Deci, acesta era Dumnezeu”, spune ea dezamăgită.

Minus

     Față de fratele ei, Minus, Karin se manifestă dual. În momentele de luciditate, simte nevoia de a-l proteja, încercând să suplinească lipsa mamei care a murit la ospiciu, în urma aceleiași boli pe care o are Karin. În timpul acceselor de nebunie, însă, tânăra caută în el un aliat, căruia să îi poată destăinui cele mai ascunse gânduri și care să aibă aceleași trăiri ca și ea. Băiatul de 17 ani este măcinat de boala surorii lui, încercând la rândul său să se roage, dar simte că nu găsește niciun răspuns. Simțind primele impulsuri ale masculinității, ar vrea să-i ceară sfaturi tatălui său, însă cei doi sunt atât de înstrăinați unul față de celălalt încât nu i se poate destăinui. Astfel, tânărul are probleme emoțioanle ce se adâncesc din ce  mai mult. În timpul unei furtuni teribile, când tatăl copiilor și ginerele sunt plecați pe uscat, iar cei doi frați rămân singuri, Karin are o criză de nebunie și se ascunde pe o corabie eșuată, pe jumătate cuprinsă de apă, de la marginea insulei. Fratele ei, disperat, o caută peste tot, însă, când o găsește ghemuită pe podeaua corabiei, acoperită de apă și măcinată de disperare, își dă seama că este pierdută pentru totdeauna. El încearcă să o liniștească și o acoperă cu o pătură pentru a o proteja, cerându-i ajutorul Lui Dumnezeu, pe care sora sa îl chema de atâtea ori în crizele sale. Dar, neprimind niciun răspuns, are primul său acces de nebunie, după cum îi povestește mai târziu tatălui - ”Tată, când eram în barcă, realitatea s-a crăpat. Se putea întâmpla orice. Realitatea s-a crăpat.”. Între timp, furtuna se oprește, iar cei doi bărbați se întorc și își dau seama că singura soluție rămasă este să o ducă pe Karin la ospiciu. 

Karin, David și Martin

     Martin, soțul ei, este măcinat de suferința lui Karin, pe care o iubește atât de mult încât este incapabil de a o părăsi, în ciuda aluziilor femeii, care îi sugerează să divorțeze și să își găsească pe altcineva. Față de Karin, el încearcă să adopte o atitudine de protecție paternă, dezgustat de insensibilitatea socrului său. Odată cu plecarea lui Karin la ospiciu, pleacă la rândul său de pe insulă, lăsându-și cumnatul și socrul la casa de pe insulă
.
     Tatăl, David, este un scriitor a cărui unică dorință este să-și scrie romanul de geniu. Orgoliul și dorința de a se remarca îl acaparează într-atât de mult încât devine incapabil de iubire, iar în ființa lui se cască un gol imens. Ginerele său, în călătoria pe mare din timpul crizei decisive a lui Karin în corabia eșuată îi reproșază lipsa de sensibilitate: ”Ești gol, dar abil. Iar acum încerci să-i umpli acest vid cu dispariția lui Karin. Și credința ta și îndoiala ta sunt foarte neconvingătoare. Dumnezeu va fi mai nevăzut ca oricând.” David, având conștiința tragică a vidului sufletesc care îl distruge nu numai pe el, ci și pe copiii săi, îi răspunde că a încercat să se arunce cu mașina într-o prăpastie, însă motorul mașinii s-a oprit exact înainte ca el să cadă, iar atunci a fost prima dată când a simțit o dragoste imensă înlăuntrul său, dragoste care ar putea fi Însuși Dumnezeu. ”Nu orice catastrofă este o tragedie”, spune el. 
     

David și Minus

     După ce Karin este dusă la ospiciu, David și fiul său poartă prima discuție adevărată, în care cei doi își mărturisesc gândurile cele mai intime. Sunt poate cele mai frumoase secvențe din film. David îi explică fiului său, care nu mai găsește niciun sens în viață, ce este dragoste: ” E o certitudine că dragostea există cu adevărat în lumea noastră. [...] De toate felurile, Minus. Cea mai înaltă și cea mai neînsemnată. Cea mai ridicolă și cea mai sublimă.” ”Dorul de dragoste?”, întreabă tânărul. ”Dorul și negarea. Credința și îndoiala”, răspunde el. Minus îl întreabă atunci dacă dragsotea e dovada existenței Lui Dumnezeu. ”Nu știu dacă dragostea e dovada că Dumnezeu există sau dacă dragostea e Însuși Dumnezeu.  Gândul acesta îmi hrănește golul interior și lipsa amară de speranță. Deodată, golul se preschimbă în abundență, iar lipsa de speranță în viață. E ca o grațiere, Minus ... de la pedeapsa cu moartea.” Minus îi mărturisește atunci că a avut în corabie primul acces de nebunie și îl întreabă cum va putea să trăiască c suportând ceea ce i se întâmplă. Tatăl său îi răspunde că trebuie să suporte și că va suporta, deoarece el îl iubește.  

     Filmul se încheie cu Minus aflat în fața ferestrei unde tocmai discutase cu tatăl lui, care plecase să pregătească cina, spunând plin de speranță înainte de a pleca să alerge: ”Tata a vorbit cu mine!”. 
     De menționat cadrele care, în sine, au frumusețea și profunzimea unor tablouri, și jocul actoricesc de excepție.
     În concluzie, deși durează doar o oră și jumătate ( 😏 ), ”Prin oglindă” este un film complex ce tratează teme fundamentale ca sensul vieții și al suferinței, iubirea și relația părinte-copil. 

”Povești despre nebunia obișnuită” sau criza mecanizării vieții

Charles Bukovski

   
     Charles Bukovski este unul dintre cei mai controversați scriitori postmoderniști, în special din cauza ( sau datorită) limbajului într-o mare măsură vulgar și a temelor neconvenționale  pe care le explorează în textele sale. Atât în poezie, cât și în proză, el coboară în zonele marginale ale vieții, unde violența, dependențele și, în general, lipsa cenzurilor pe care ar trebui să și le aplice un om ”civilizat” în accepțiunea omului contemporan, alcătuiesc ”normalul” cotidian.
     Nu o să insist prezentând detaliile vieții sale pe care, de altfel, în manieră postmodernistă, el le prezintă în textele sale ce au, în marea lor majoritate, caracter autobiografic.
     Ceea ce mi se pare genial este felul în care Bukovski reușește să extraga valoarea estetică a vulgarului, integrându-l într-un cadru ficțional cu care poți rezona. Henry Miller este cel care a înlăturat orice barieră atât în ceea ce privește structura romanului - creațiile sale constituie un melanj între proză, poezie, critică, dramaturgie, într-un amestec de stiluri - cât și în ceea ce privește sursele de realizare a lumii ficționale, propunând o lume în care pulsiunile vulgare sunt exprimate fără nicio cenzură. Însă, în romanele lui Miller, vulgarul este o reacție a omului de geniu la societatea care îl procustează, încercând să-l încadreze între limitele unor convenții stupide și iluzorii. Omul, prin natura sa, este supus pulsiunilor, iar normele sociale sunt doar o caricatură a ceva ce ar trebui să curețe mizeri anaturii umane. De aceea, el decide să șocheze abordând tocmai aceste teme interzise. În cazul lui Henry Miller, vulagritatea este apanajului geniului.
     În ceea ce-l privește pe Bukovski însă, vulgarul este apanajul omului  modern obișnuit, fiind o reacție împotriva condiției sale. Căci omul contemporan trăiește criza mecanizării vieții, deopotrivă exterioare și interioare, pe fondul dezvoltării continue a tehnologiei și a birocratizării extinse. Sufletele noastre sunt atrofiate de modul actual de viață. Tehnologia acaparează din ce în ce mai multe domenii de activitate, imprimându-le circuitele ei electrice și mecanice, bazate pe raționamente fixe. Rațiunea ia, treptat, locul simțirii în procesele de percepție, iar gândirea pragmatică este din ce în ce mai promovată. Rațiunea implică, de cele mai multe ori, un anume egoism ce înăbușă sensibilitatea, căci ea îl împiedică pe om să-și concentreze voința și acțiunile pentru satisfacerea nevoilor primare, necesară supraviețuirii. Totuși, bruma de suflet care este încă activă declanșază ceea ce se numește ”criza omului modern”.
     Charles Bukovski surprinde în volumul său de proză scurtă ”Povești despre nebunia obișnuită” această ”boală”, care se manifestă prin dependențe, accese aberante de furie, pulsiuni destructive etc. El vorbește despre ”nenumăratele feluri în care poți să o iei razna”, afirmând că ”dacă nu ți-a mai rămas mult suflet și știi asta, de fapt îl mai ai”. Întrebat ca personaj al uneia dintre povestirile sale pe cine ar recomanda pentru pornirea unei mișcări de revigorare a poeziei contemporane, Charles răspunde că nimeni. Însăși poezia, produs al sensibilității umane, este coruptă de vremurile actuale și redusă la un compromis: ”suntem dezorientați [...] toată lumea simte din ce în ce mai tare această pierdere a sufletului și a direcției”, ”tristețea sublimă a micuței mele alergând spre mine prin cameră”. Cauzele acesteei nebunii sunt tocmai ”ciocanele boante”, canoanele societății, care ”îl fac insensibil la orice manifestare a gândirii individuale”. Dacă am integra în circuitu normal al vieții aceste pulsiuni, nu am mai fi duși la pierzanie de ele, deoarece, spune el: