VERSUSSubiectul pe care titlul (nu eu) își propune să-l abordeze este unul controversat. Încă din preistoria Death Metal-ului , se duce un așa-numit ”război rece” între aceste 2 concepte. Pe de-o parte, biserica îi consideră pe rockeri niște ”dezaxați” care slujesc răul și din cauza cărora din ce în ce mai mulți tineri o iau pe drumul pierzaniei. Pe dealtă parte, (nu numai ) rockerii îi consideră pe bisericoși niște ”dezaxați” care cred într-o halucinație experimentată de niște drogați din antichitate în timp ce fumau iarbă și se uitau la cer, și pe care alții au dezvoltat-o în diverse direcții. No offence: fiecare parte are, în definitiv, dreptul să-și ia apărarea ca reprezentat al axei lumii. Făcând abstracție de orice formă de fanatism, (care intră în categoria patologicului și nu are legătură cu natura fenomenului, ci strict cu persoana care îl practică) chiar se exclud una pe cealaltă religia și death metal-ul, această formă de artă muzicală? Chiar trebuie ca una dintre ele să fie sortită extincției pentru ca cealaltă să supraviețuiască pe deplin? Eu înclin să cred că nu, atât ca fană a rock-ului (genul meu muzical preferat) și a death metal-ului, cât și ca persoană ce crede în Dumnezeu așa cum îl propune religia creștină, fără să am nimic împotriva ateilor sau a celor de altă religie. Experiența religioasă este una strict personală.
Aș începe comentând un fragment al lui Berdiaev (un mare filozof rus al secolului trecut) din cartea sa ”Filozofia lui Dostoievski”. Din punct de vedere al epistemei, omul medieval credea că binele și răul sunt două forțe externe lui, una deasupra, alta dedesubtul pământului. Diverse contexte de natură conflictuală (ex: inchiziția, cruciadele), științifică (avântul pe care l-a luat știința după abolirea inchiziției și a vânătorii de vrăjitoare) și istorică l-au determinat pe omul modern ( să zicem, din din secolul al 19-lea) să creadă că binele și răul nu există (celebra frază a lui Nietzsche - ”Dumnezeu a murit”). Odată cu apariția și dezvoltarea psihanalizei și a psihologiei în general, omul contemporan tinde să creadă că binele și răul sunt, în echilibru sau nu, în interiorul lui. Și le poate controla (sau nu, în cazurile patologice) el însuși.
În fond, fiecare religie este o sumă de reprezentări. Despre procesul prin care oamenii și toate celelalte creaturi au apărut pe Pământ, despre natura umană, despre omenire și lume ca un întreg, despre ce e moral și ce e imoral ș.a.m.d. Mai precis, este o imensă metaforă. În care fiecare alege să creadă sau nu. Credința în ceva este motorul vieții omenești. Fie că este ea în Dumnezeu, în oameni, într-o profesie, în artă sau într-o dependență, cu toate că cea din urmă nu se mai înscrie în limitele unei vieți normale. Pentru mulți, religia este o ancoră; ea oferă o posibilitatea unei credințe în ceva ce nu este lumesc, perisabil, ce este deasupra tuturor oamenilor și lucrurilor și care are puterea să rezolve totul. Ea propune o anumită conduită morală, pe care unii aleg să o urmeze și nu i s-a întâmplat nimic rău cuiva care a făcut asta. Din păcate, unii reduc religia la ”o chestie unde scrie că dacă faci sex e un păcat”, în lumina a tot ceea e se discută în ultima perioadă. Cu toate că nu scrie nicăieri așa ceva cu subiect și predicat în Biblie. Biblie, care este cartea cărților la propriu. Nu numai fiindcă are pagini și volume cât pentru toate cărțile la un loc. Ci, în primul rând, pentru că reușește să cuprindă întreaga natură umană în toate ipostazele ei. Absolut toate: iubire, ură, virtuozitate, desfrânare, tâlhărie, loilaitate, trădare, genialitate, prostie. Și cum mai bine să exprimi complexitatea naturii umane, decât în povestiri? Cum spunea părintele Zosima în marele roman ”Frații Karamazov”, Biblia este făcută din povestiri tocmai pentru ca mesajul ei să poată fi înțeles de absolut fiecare om. Chiar dacă nu îi face analiza literară, fiecare om își introiectează evoluția poveștii și, inconștient poate și implicit, mesajul și morala ei.Tarkovski vine cu o interpretare inedită a răstignirii, ca expresie a faptului cî omul și Dumnezeu sunt, cu alte cuvinte, chit. Omul este o ființă damnată la suferință, dar, în definitiv, asolut tot ce există în univers are aceeași soartă, pentru că Însuși Dumnezeu a fost condamnat de oameni să fie torturat pe cruce, suferința fiind astfel calea către mântuire. Cine a citit ”Fata care s-a jucat cu focul”, de Stieg Larsson sau a văzut filmul ”(M)ucenicul” mă poate contrazice. Dar acelea sunt cazuri patologice.
Revenind la Death Metal. Zice Wikipedia că ”este un subgen extrem al muzicii heavy metal. Tipic el implică chitări distorsionate, tremolo picking, growl vocal profund, double kick și/sau baterie blast beat, note sau atonalitate joasă, și multiple schimburi de tempo. Tematica versurilor implică violența specifică filmelor de groază[21], însă multe grupuri aleg să cânte despre satanism, religie, ocultism, groază lovecraftiană, natură, misticism, filosofie, science fiction și politică. ” Așa și este. Rock-ul, și, implicit, death metal-ul, este muzica unui suflet măcinat, revoltat. Care simte nevoia să-și dezlănțuie partea sălbatică, pulsiunile distructive, așa cum le numea Freud. Care există în fiecare om. Inclusiv într-un om credincios. Poate, uneori, chiar mai intens în cazul său, pentru că îndoiala apare ca un gând parazitar de multe ori greu de eliminat. Nevoia de a acționa violent, ca o formă a disperării a unui om căruia i se pare, la un moment dat, că nimic nu are sens. Care vrea să-și exploreze latura imundă. Acum, ce rol are muzica în toată această ecuație? Ei bine, muzica este cea care consumă toate aceste pulsiuni, toate aceste sentimente. Care le face să se exprime la figurat, fără să se exprime la propriu. Muzica. și arta în general, este cea care te mântuie.
Cum face ea acest lucru? Muzica operează cu sunete, dispuse într-o anumită ordine și modulate într-un anumit ritm.
După cum afirmă Henri Delacroix în cartea sa ”Psihologia artei”, ritmul face o ordine în mișcările naturale universale de ”coborâre și ridicare, extensie și contracție, propulsie și repliere”, care sunt ”marcate prin alternarea timpului accentuat cu timpul neaccentuat și prin reglarea metrică a unei prioade de muncă. [...] Ritmul dirijază toate departamentele motricității și ale sensibilității.” În muzică, ritmul simulează aceste mișcări naturale, dându-i celui care le ascultă posibilitatea de a le ”trăi” prin intermediul notelor, de a-și consuma sentimentele declanște de creier, energia interioară, pulsiunile, destructive sau nu, rezonând cu muzica. ”Ritmul modelează durata potrivit cu exigențele sentimentului. Modelându-ne durata, el ne modelează sufletul […] Curba unui suflet străin se insinuează într-al nostru, durata noastră se confundă cu durata străină, întrucât este construită de aceasta. S-a vorbit, pe bună dreptate, de invazie, sugestie, hipnoză, uitare de sine, simpatie. […] schema dinamică a sentimentului este perfect reprezentată de sinuozitățile muzicii”. Ritm-ul utilizat de death metal constă într-o succesiune rapidă, aproape violent de intensă, de sunete, care pun sufletul ( sau, ca să fim mai concreți, partea din creier implicată în atenția auditivă și în procesarea sunetelor) în tensiune stimulându-l puternic în direcția unei stări de încordare, de ”durere”, revoltă etc, care însă îl consumă prin intensitate, astfel încât, la final, se eliberează de această stare, revenind la ”normal”.
Cât despre valoarea sunetului, tot Henri Delacroix afirmă că ”Prin selectarea undelor sonore, zgomotul devine sunet muzical. […] Dacă prin muzică înțelegem are drept material sisteme de sunete fixe și transpozabile, constituirea unor asemenea sisteme presupune un act rațional asemănător cu cel care creează posibilitatea limbajului. […] Sunetele se dezvoltă conform legilor lor proprii, odată cu sentimentele care se inflitrează în ele și își înscriu curba în această materie fluidă”.
Christian Schubart, în cartea sa ”Ideen zu einer Aesthetik der Tonkunst (1806)”, propune o interpretare a semnificației emoționale a fiecărei note muzicale.
Voi exemplifica aceste date cu o melodie care mi se pare reprezentativă - ”Unchain my soul”, aparținând formației Dark Funeral. Linia melodică cuprinde succesiv secvențe Fa minor - Do minor - Mi minor- Si minor și Sol-minor - Re- minor. Conform lui Schubart, Fa minor exprimă ”depresia adâncă, un strigăt de durere și dorința de a muri”; Do minor - ”lamentație și o conversație intimă cu creatorul”; Mi minor - ”speranța găsirii unei soluții”; Si minor este ”vocea unei creaturi care își bate joc de lume, cu gânduri suicidale”; Sol minor de asemenea se înscrie în această gamă de sentimente depresive, ca și Re minor - ”anxietate sufletească profundă, frică, ezitare, depresie adâncă”. Acestea se suprapun versurilor ”I call for you my brother let me leave this awful life/And drift away beyond the borders of this realm/ You wandered off before me, now come back and pick me up/ Unchain my soul and bring me where all light will fade. I cannot stay, I will not wait, I have to leave/ This world forever, I swear not to return/ Behind their masks there stand but slaves and servitude/ Was not our trade so rise and set me free and bring me home. So rise from the dead/ Release me from this pain. I summon all the forces from the darkness that gave birth/ To our existence and lit the hellish flames, în care este evocată tocmai dorința de moarte ca alternativă la chinurile existenței, invocând forțele răului. Pentru că, așa cum spune Marcel Proust in cartea sa ”Swann”, omul vede răul uneori ca pe ceva exotic, ieșit din comun, rar, fără să își dea seama că răul face parte din rutinierul omenesc, în forma în care îi permite omului să rămână indiferent la suferințele chiar și minore pe care le cauzează zi de zi.
În concluzie, death metal și religia sunt, în sine însele, două forme de mântuire a sufletului. Prin suferință și resemnare. În om există binele și răul; pentru o viață sănătoasă, ambele trebuie integrate în complexa structură care este psihicul omenesc. Când omul nu își poate integra partea întunecată, apare patologicul, sau nebunia, dar asta e un alt întreg subiect de discuție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu