De la tradiție și până la oedipalizare

Dincolo de banalul și, de multe ori, inerțialul conspiraționism, ăla cu Bill Gates, cipuri și 5G, lumea, respectiv, indivizii care compun societatea, au fost dintotdeauna controlați de diverse structuri care s-au pretins a fi superioare dpdv ierarhic, prin mecanisme foarte profunde psihologice, economice, sociale etc (una dintre cele mai subtile (mă rog, mai mult sau mai puțin) și interesante instrumente de control fiind chiar tradițiile). Pentru că scopul formațiunilor sociale (de la triburi, secte, religii, la țări și continente) a fost mereu acela de a crea subiecți docili, a căror dorință inconștientă (revoluționară prin ea însăși, ce poate produce disoluția convențiilor) este reprimată și care să se poată mula pe ordinea impusă de sistemul respectiv. De ce? Păi, odată ca însuși sistemul să existe și să fie justificați conducătorii lui (și maniile și dorința lor de putere) și poate și pentru motivele invocate de Marele Inchizitor în ”Frații Karamazov”.

Tradiția nu e nimic altceva decât o normă, căreia i s-a conferit un sens moral profund, ce dă impresia minților ”cercetătoare” că este un vector al adevărului suprem, o expresie a legilor ce guvernează totul, astfel încât trebuie să fie ”pasată” din generație în generație, dar și o reprezentare concretă printr-o acțiune, un anumit comportament, o mentalitate sau un simbol, astfel încât să poată fi respectată de toată lumea. Bine, în favoarea tradiției pledează și proba timpului și a arborelui genealogic: dacă, dintotdeauna, strămoșii au făcut asta și le-a mers bine, iar proscrișii și inadaptații au sfârșit rău, înseamnă că așa trebuie să fac. Totodată, apare și consolarea sau confortul faptului de a fi făcut ceea ce este moral, ceea ce trebuie, chiar dacă este în disonanță cu sinele, confort ce este apanajul rațiunii (de altfel, eu susțin moralitatea aia adevărată, funcțională pentru toți cei implicați, nu cea impusă sau cea care dă în ipocrizie).

Tradițiile au fost impuse de conducătorii antici (și poate și de dinainte), de la Akhenaton, oracolul din Delf, preoții lui Zalmoxe, până la profeți (îl exclud de aici pe Iisus, am mai zis că mi se pare cea mai luminată minte a tuturor timpurilor) până la cardinali cu denaturările lor consecutive, atunci când biserica a fost șefa. Faptul că fiecare popor sau formațiunie socială se distinge prin anumite tradiții este o chestiune de ordin practic, subordonată contextului istoric și geopolitic în care s-a dezvoltat acea formațiune, și demonstrează încă o dată că este o formă de control fabricată de sistem.

Poate apărea întrebarea dacă tradițiile, în forma lor simbolică de obiceiuri populare sau religioase, mai trebuie respectate sau, cel puțin, cunoscute. Într-o anumită măsură, probabil că da. Pentru că, lăsând la o parte frumusețea lor intrinsecă și senzația pe care o conferă de intruziune a sacrului în profanul cotidian, dau acel sentiment al identității, al apartenenței unei formațiuni restrânse și relativ unice, cu aportul ei cultural local, în acest tăvălug al globalizării.

După cum scrie și în textul din fotografie ”Anti-Oedipus” - Deleuze & Guattari), dorința inconștientă (libido-ul) are un caracter revoluționar prin ea însăși, pentru că este ”explozivă”, străbate ca o secantă convențiile impuse de sistemul căruia individul îi este subiacent pentru a trece în altul (cum zice Dimitri în ”Frații Karamazov”, că pornești prin a venera conștient idealul de Madonă, dar sfârșești prin a-l adora pe cel de Sodomă, că el este obiectul dorinței inconștiente și fiindcă frumusețea e ceva de nepătruns). Dorința este, după Deleuze & Guattari, un flux ce produce disoluția convențiilor, fiindcă este mai puternică decât ele și fiindcă ele ar bloca acel flux, acea curgere. Tot după ei, orice manifestare, cât de infimă, a dorinței, este capabilă să pună la îndoială ordinea stabilită a unei formațiuni sociale, iar construirea unei ”mașinării a dorinței” ar demola întregi sectoare sociale.

Bine, dar acum biserica și moralitatea ei nu mai sunt șefele, de când s-a abolit inchiziția, știința și oamenii de știință au luat amploare și omul are conștiința că el este cel atotputernic, nu o forță superioară. Ce îi rămâne de făcut sistemului?

Ei bine, aici intervine psihanaliza ca ”nouă religie”, avându-l ca vector de data aceasta pe Freud, cu celebrul său complex al lui Oedip, manifestat mai ales la sexul masculin: inconștient, o doresc (sexual) pe mama și vreau să-l omor pe tata, la fel cum s-a întâmplat în mitul grecesc omonim (mitul fiind un fel de surogat mai pretențios al tradiției). Subconștientul (acolo unde zice Freud că ar fi Supraeul), ca mediator între două instanțe, nu poate aduce din inconștient în conștient această groaznică dorință, așa că o oprimă, o refulează. Ulterior, individul normal se eliberează de această dorință incestuasă și își caută alte obiecte ale dorinței, dar chiar și acestea sunt proiecții ale imaginii mamei (sau tatălui). Deci, este același complex manifestat sub o altă formă.

Conceptul de ”oedipalizare” propus de Deleuze & Guattari statuează tocmai faptul că suntem determinați prin diverse mijloace directe sau subliminale să credem ceea ce a spus Freud, să reducem întregul flux al dorinței la odiosul triunghi ”mama-tata-ego”, astfel încât să disprețuim dorința incestoasă și să ne dorim însăși suprimarea ei. Toate formațiunile sociale operează cu această oedipalizare: un conducător în care ni se spune că proiectăm imaginea tatălui și căruia trebuie să ne supunem ca reparație a gândului de a comite odioasa crimă; clasele și rasele care își legitimează superioritatea față de altele în numele civilizației create prin reprimarea dorinței și instaurarea rigorii; psihanaliza spune că Hitler a văzut inconștient în masacrele comise anihilarea tatălui și a eliberat în el mama cea rea etc. Oedipalizarea are la bază faptul că familia reprezintă ”interfața” dintre realitatea socială și copilul mic, incapabil de a analiza singur contextul ”socio-istoric” în care s-a născut.

Deleuze și Guattari spun însă altceva, anume că inconștientul se dezvoltă independent de acest triunghi ”mamă-tată-ego”, că membrii familiei sunt niște stimuli ai dezvoltării, dar nu principalii ei determinanți, ei reprezentând însă vectori ai realității sociale prin felul în care aceasta se manifestă asupra lor și a vieților lor, prin tensiunile pe care le produce. Contextul ”socio-istoric” și politic - fascism, stalinism, hitlerism, Primul Război Mondial, creștinism, ateism și multe altele - au mai mare influență în dezvoltarea inconștientului (prin modificarea și modelarea libidoului în anumite direcții) și, de fapt, în dezvoltarea de complexe ale inconștientului, mai eficient decât triunghiul oedipal.; complexe și formațiuni ale inconștientului care își găsesc determinanți și reprezentări în câmpul socio-economico-politico-istoric, dar aceste reprezentări nu sunt nici pe departe proiecții ale imaginii tatălui și mamei, ci structuri-surogat căutate și produse de fluxul dorinței, dorință care produce, la rândul ei și mai multă dorință, de inconștientul ca ”desiring-machine”

În fine, concluzia acestui text este că de la tradiție și până la oedipalizare, suntem controlați dintotdeauna de uriașul colos al formațiunilor și sistemelor sociale. Nu doar de azi sau de Bill Gates sau de 5G.

MacroNumele din MicroBiologie

     

     Pe lângă Death Metal, cinematografie și literatura rusă, una dintre pasiunile mele este studiul microbiologiei, în special al bacteriologiei. Așa cum îi spune numele,  microbiologia este știința care se ocupă cu studiul microbilor. O exprimare mai plastică - rezultată din traducerea ad-litteram a numelui acestei științe - ar permite definirea ei ca ”știința ce se ocupă cu studiul vieții în miniatură”. Și este întocmai astfel.

Bacteriofagul

     Aceste microorganisme ( cu dimensiuni ce fac imposibilă vizualizarea lor cu ochiul liber, in lipsa unui microscop, excepție făcând unii paraziți, cum sunt teniile, oxiurii, păduchii etc.) formează o lume extrem de complexă, care continuă să se desfășoare de secole încoace, independent de schimbările prin care trece omenirea. Există virusuri ( numite tocmai bacteriofagi) care infectează numai bacteriile ( bacteria este formată dintr-o singură celulă) și care, pe scurt, după ce se desprind din celula bacteriană infectată iau cu ele o parte din materialul genetic al gazdei și îl transmit altei bacterii, care va avea proprietăți ale precedentei, de exemplu rezistența la antibiotice sau producerea de toxine. Practic, acesta este un mecanism destul de frecvent prin care bacteriile schimbă material genetic între ele. Această evoluție este fascinantă, până în momentul în care aceste vietăți ( virusurile sunt chiar situate la granița dintre viu și neviu) devin patologice pentru om. Atunci pot produce ravagii și, cu cât sunt mai mici și mai greu de identificat (virusurile pot fi examinate doar la microscoape cu fluorescență sau electronice, mai performante ca cel optic), cu atât sunt mai periculoase pentru om.

     De menționat faptul că omul conviețuiește într-o relație de saprofitism cu 10^14 (DA!) bacterii vii în organismul său, asta însemnând pe piele (ex: staphylococcus epidermidis), în nas (stafilococul auriu ), faringe (streptococul viridans), intestin (E.Coli). Acest lucru înseamnă că ele trăiesc în organismul nostru, consumă unele din resursele noastre, fără a ne produce boli. Mecansimul exact prin care se produce acest fenomen nu este încă pe deplin cunoscut, însă ce este clar e faptul că prezența lor ne este benefică. Ele practic împiedică pătrunderea bacteriilor patogene prin competiția atât pentru nutrienții furnizați de organismul nostru, cât și pentru spațiul efectiv unde își pot duce minuscula viață (situs-uri). Ce e drept, aceste bacterii pot deveni și ele patogene, dacă pătrund în zone ale corpului ”normal sterile”, cum este sângele sau mușchiul. De exemplu, dacă te rănești și nu dezinfectezi rana corespunzător, bacteriile de pe piele pot pătrunde în sânge și cauzează infecții sau supra-infecții dacă, de exemplu, rănile sunt cauzate de grataj (scărpinare) determinat de pruritul (mâncărimea) caracteristică scabiei (râia), infecție dată de parazitul sarcoptes scabiei. 

     În fine, de ajuns cu generalități despre bacterii. Articolul acesta nu este destinat exclusiv lor. De fapt, acesta este dedicat marilor cercetători care au descoperit bacteriile cele mai importante de-a lungul timpului și astfel au găsit cauza bolilor ce păreau să apară din senin și cărora, din această cauză, nu li se găsea tratamentul. Bacteriile au nume încurcate. Unele se bazează pe formă ( coci sau bacili), modul de așezare ( streptococi = coci (rotunzi) care se așază în lanț) sau localizare, dar în acest articol am să prezint bacteriile care au nume de oameni ( sună ciudat) și despre oamenii cărora le duc numele mai departe. Pe scurt, despre MacroNumele din MicroBiologie.

Robert Koch

Bacilul Koch

     Să începem cu Robert Koch. Bacteria pe care acesta a reușit pentru prima dată să o izoleze în toată complexitatea ei este bacilul Koch ( sau câh), cu denumirea sa științifică mycobacterium tuberculosis. Evident, boala pe care o cauzează este tuberculoza, ce are în principal localizare pulmonară, dar poate fi și osoasă, intestinală etc. Parșivenia acestui bacil ( bacilii au formă de baston) este faptul că se multiplică în macrofagele pulmonare, tocmai celulele care ar trebui să apere organismul de agenți patogeni. Macrofagele (fagie = a mânca) captează în interiorul lor acest bacil pentru a-l distruge, însă el are capacitatea să-i distrugă mecanismul de distrugere (inhibă formarea fagolizozomului), și astfel se multiplică în macrofag pe seama resurselor lui. Totuși, acesta se multiplică doar în macrofagele inactivate, respectiv doar la persoanele ce prezintă un tip special de răspuns imun - hipersensibilitatea de tip IV ( răspuns celular exagerat ca volum, dar ineficient) Practic, este trimis la luptă un număr foarte mare de macrofage ( ce formează ”infiltrate”) ce nu au fost încă echipate complet în organele limfatice periferice, ceea ce permite multiplicarea și extinderea bacilului. Ulterior, aceste infiltrate (aglomerări celulare) devin necrotice, creând leziunile numite ”caverne”. Tuberculoza se manifestă, pe scurt, prin stare de rău, tuse cu spută hemoptoică ( cu sânge ) sau purulentă (puroi), transpirații nocturne, scădere în greutate. Ea a fost descrisă încă din antichitate. însă de abia în 1865 Jean-Antoine Villemine a reușit să demonstreze natura sa infecțioasă, arătând modul în care se răspândește pe baza categoriilor de pacienți infectați, de exemplu participanții la război care stăteau in spatele frontului, predominant în barăci sau băștinași ce au dezvoltat boala doar după sosirea coloniștilor europeni. Marele merit al bacteriologului german Robert Koch (1843-1910) este acela de a fi identificat și izolat bacilul Koch din leziunile cavernoase utilizând albastrul de metilen (propus de Elrich), apoi l-a cultivat în ser de animal, sterilizat și apoi solidificat (ceea ce a constituit o inovație, fiindcă, la vremea respectivă, mediul de cultură utilizat era bulionul), pe care l-a injectat la alte animale sănătoase (porcușori de guinea) pentru a demonstra etiologia tuberculozei. Koch a izolat de asemenea și bacilul holeric și a studiat Anthrax-ul și a extras dintr-o cultură de bacili Koch tuberculina, folosită în prezent la diagnosticarea TBC. Tot el a folosit pentru prima dată agar-ul în mediile de cultură pentru cultivarea bacteriilor, constatând că e mai eficient. Koch a învățat singur să scrie și să citească înainte de a merge la școală, a  excelat în liceu la matematică și științe, și s-a înscris inițial la facultatea de Științe ale naturii, îndreptându-se apoi spre medicină. Pentru descoperirile sale a primit Premiul Nobel în 1905.

Alexandre Yersin

     


Alexandre Yersin (1863-1943), de origine elvețiană, este cel 
care a descoperit bacteria cauzatoare de ciumă (pestă), Yersinia Pesti. A absolvit medicina la Lausanne, a lucrat o vreme în laboratoarele lui Louis Pasteur, a studiat și el de la Robert Koch, a fost misionar, iar în 1894 a fost trimis de către guvernul francez și institutul Pasteur în Hong Kong, care se confrunta la vremea respectivă cu o epidemie de ciumă bubonică. Deoarece nu i-a fost permis accesul în spitalele englezești care tratau bolnavii respectivi, ”într-o cabană mică” a făcut marea sa descoperire, reușind să izoleze bacilul din bubonul pestos. Bubonul pestos reprezintă ganglionul invadat de bacilul ce se multiplică, el fiind ganglionul ce drenează zona unde se localizează înțepătura puricelui de șobolan, vectorul bolii (în axilă sau inghinal). Din ganglion, bacilul pătrunde în circulația sanguină și invadează întreg organismul.  Încercând fără succes să colaboreze cu echipa engleză, a observat că aceștia se concentrau numai pe serul bolnavilor și al decedaților, ignorând complet buboanele. După 5 zile frustrante, a mituit cei 2 paznici ai morgii și a reușit să preleveze o mostră de lichid din ganglionul unui decedat. Examninându-l la microscop, a outut observa prezența unor bacili. I-a injectat mai departe la șoareci și porcușori de guineea, care, la scurt timp, au decedat. Aceiași bacili au putut fi izolați din ganglionii limfatici ai acestora. Yersin este cel care demonstrează prezența bacilului la șobolan, indicând posibila cale de transmitere. Creează cu alți cercetători la institutul Pasteur un ser anti-pestos, însă fără succes. Un alt cercetător, Kitasato, încearcă să afirme că ar fi descoperit bacilul cu câteva zile înaintea elvețianului, dar se dovedește a fi un pneumococ. Yersin este fondatorul școlii de medicină de la Ha Noi, și este și în prezent, post-mortem, ovaționat de poporul vietnamez. Se implică și în agricultură, fiind responsabil de aducerea arborelui de cauciuc în Vietnam. Totodată, rezolvă unele probleme ale cultivării acestui arbore și prelucrării cauciucului, acesta devenind o importantă resursă pentru Vietnam. Încearcă să prelucreze chinina ca tratament pentru paludism. Nu-i așa că e cool?

     

Theodor Escherich

E.Coli

     Theodor Escherich (1857-1911) este pediatrul bavarez care a descoperit celebra bacterie cu nume greu de pronunțat : Escherichia Coli ( pe scurt E.Coli). Escherich a fost trimis de tatăl său la o școală de iezuiți, apoi a absolvit liceul clasic. După ce și-a terminat serviciul militar la Strasbourg, s-a înscris la facultatea de medicină. În 1886 publică o lucrare despre relația dintre flora microbiană intestinală și procesul digestiei la copil. Introdus în știința cultivării bacteriilor de către un alt ”învățăcel” al lui Robert Koch - W.Frobenius- el descoperă enterobacilul pe care inițial îl numește ”Coli commune”, identificat mai ales pe secțiunile de intestin gros, descriind morfologia și proprietățile acetei populații bacteriene în lucrarea ”Flora intestinală a nou-născutului și copilului”. E.Coli este componentul predominant aerob al florei intestinale saprofite. Infecțiile cu acest bacil sunt fie endogene, adică sursa de infecție este intestinul bolnavului sau exogene. Este izolată frecvent în infecții urinare. Când sunt endogene, aceste infecții sunt descendente, adică provin pe cale sanguină sau limfatică de la nivelul intestinului, iar când sunt exogene, sunt ascendente (periuretrale). Paradoxal, tulpini de bacili coli au caracteristici speciale și produc infecții digestive, de exemplu E.Coli enteropatogen (patogenitate mare la copii), enteroinvaziv, ce secretă o toxină Shiga-like etc. 

Kiyoshi Shiga

     Continuăm cu Shigella dysenteriae și descoperitorul ei - Kiyoshi Shiga. Acest bacil cauzează boala diareică numită dizenterie bacilară. Se transmite pe cale fecal-orală, apă și alimente contaminate. Bacilul penetrează epiteliul intestinal și se multiplică în celulele lui, determinând necroza epiteliului. Se elimină astfel lambouri de mucoasă odată cu materiile fecale, care au aspect muco-sanguinolent, din cauza prezenței epitelului și a sângelui din vasele lezate. Diareea e însoțită de febră și vărsături. În vremea japonezlui Shiga (1871-1957), dizenteria era o cauză de epidemie. În 1897, aceasta a afectat peste 91 000 de persoane în Japonia. Influențat de profesorul său, dr. Kitasato, ucenic al lui Robert Koch, Shiga a studiat un lot de 36 de pacienți bolnavi de dizenterie și a reușit, pe baza metodelor predecesorilor săi, să izoleze bacilul din scaunele acestora, descriindu-i toate caracteristicile - bacil Gram-negativ, gulcoză-fermentativ etc. De asemenea, a descoperit capacitatea acestuia de a produce o toxină puternică, toxina Shiga, care îi determină patogenitatea. Invitat de onoare la Harvard, afirmă : “The discovery of the dysentery bacillus stirred my young heart with hopes of eradicating the disease…Many thousands still suffer from this disease every year, and the light of hope that once burned so brightly has faded as a dream of a summer night. This sacred fire must not burn out”.

      În fine, pentru că m-am lungit prea mult, mă rezum doar să îi menționez pe Edwin Klebs și a sa Klebsiella, Bordet, care a izolat Bordetella Pertussis (tusea convulsivă la copiii mici), Brucella ( nu de la Bruce Lee, ci de la David Bruce) și alții și altele.

     Sper că v-a plăcut acest articol. A-bientot până la următorul!

     

     Surse : 

      Pentru informațiile științifice : ”Bacteriologie și micologie medicală” - Conf.Dr.Victoria Braga, ed. ”OVIDIUS UNIVERSITY PRESS”

      Pentru informațiile istorice și imagini : multiple și de pe Google toate.

Death Metal vs. Religie

           VERSUS

   
     Subiectul pe care titlul (nu eu) își propune să-l abordeze este unul controversat. Încă din preistoria Death Metal-ului , se duce un așa-numit ”război rece” între aceste 2 concepte. Pe de-o parte, biserica îi consideră pe  rockeri niște ”dezaxați” care slujesc răul și din cauza cărora din ce în ce mai mulți tineri o iau pe drumul pierzaniei. Pe dealtă parte, (nu numai ) rockerii îi consideră pe bisericoși niște ”dezaxați” care cred într-o halucinație experimentată de niște drogați din antichitate în timp ce fumau iarbă și se uitau la cer, și pe care alții au dezvoltat-o în diverse direcții. No offence: fiecare parte are, în definitiv, dreptul să-și ia apărarea ca reprezentat al axei lumii. Făcând abstracție de orice formă de fanatism, (care intră în categoria patologicului și nu are legătură cu natura fenomenului, ci strict cu persoana care îl practică) chiar se exclud una pe cealaltă religia și death metal-ul, această formă de artă muzicală? Chiar trebuie ca una dintre ele să fie sortită extincției pentru ca cealaltă să supraviețuiască pe deplin? Eu înclin să cred că nu, atât ca fană a rock-ului (genul meu muzical preferat) și a death metal-ului, cât și ca persoană ce crede în Dumnezeu așa cum îl propune religia creștină, fără să am nimic împotriva ateilor sau a celor de altă religie. Experiența religioasă este una strict personală.
     Aș începe  comentând un fragment al lui Berdiaev (un mare filozof rus al secolului trecut) din cartea sa ”Filozofia lui Dostoievski”. Din punct de vedere al epistemei, omul medieval credea că binele și răul sunt două forțe externe lui, una deasupra, alta dedesubtul pământului. Diverse contexte de natură conflictuală (ex: inchiziția, cruciadele), științifică (avântul pe care l-a luat știința după abolirea inchiziției și a vânătorii de vrăjitoare) și istorică l-au determinat pe omul modern ( să zicem, din din secolul al 19-lea) să creadă că binele și răul nu există (celebra frază a lui Nietzsche - ”Dumnezeu a murit”). Odată cu apariția și dezvoltarea psihanalizei și a psihologiei în general, omul contemporan tinde să creadă că binele și răul sunt, în echilibru sau nu, în interiorul lui. Și le poate controla (sau nu, în cazurile patologice) el însuși.
      În fond, fiecare religie este o sumă de reprezentări. Despre procesul prin care oamenii și toate celelalte creaturi au apărut pe Pământ, despre natura umană, despre omenire și lume ca un întreg, despre ce e moral și ce e imoral ș.a.m.d. Mai precis, este o imensă metaforă. În care fiecare alege să creadă sau nu. Credința în ceva este motorul vieții omenești. Fie că este ea în Dumnezeu, în oameni, într-o profesie, în artă sau într-o dependență, cu toate că cea din urmă nu se mai înscrie în limitele unei vieți normale. Pentru mulți, religia este o ancoră; ea oferă o posibilitatea unei credințe în ceva ce nu este lumesc, perisabil, ce este deasupra tuturor oamenilor și lucrurilor și care are puterea să rezolve totul. Ea propune o anumită conduită morală, pe care unii aleg să o urmeze și nu i s-a întâmplat nimic rău cuiva care a făcut asta. Din păcate, unii reduc religia la ”o chestie unde scrie că dacă faci sex e un păcat”, în lumina a tot ceea e se discută în ultima perioadă. Cu toate că nu scrie nicăieri așa ceva cu subiect și predicat în Biblie. Biblie, care este cartea cărților la propriu. Nu numai fiindcă are pagini și volume cât pentru toate cărțile la un loc. Ci, în primul rând, pentru că reușește să cuprindă întreaga natură umană în toate ipostazele ei. Absolut toate: iubire, ură, virtuozitate, desfrânare, tâlhărie,  loilaitate, trădare, genialitate, prostie.  Și cum mai bine să exprimi complexitatea naturii umane, decât în povestiri? Cum spunea părintele Zosima în marele roman ”Frații Karamazov”, Biblia este făcută din povestiri tocmai pentru ca mesajul ei să poată fi înțeles de absolut fiecare om. Chiar dacă nu îi face analiza literară, fiecare om își introiectează evoluția poveștii și, inconștient poate și implicit, mesajul și morala ei.Tarkovski vine cu o interpretare inedită a răstignirii, ca expresie a faptului cî omul și Dumnezeu sunt, cu alte cuvinte, chit. Omul este o ființă damnată la suferință, dar, în definitiv, asolut tot ce există în univers are aceeași soartă, pentru că Însuși Dumnezeu a fost condamnat de oameni să fie torturat pe cruce, suferința fiind astfel calea către mântuire.  Cine a citit ”Fata care s-a jucat cu focul”, de Stieg Larsson sau a văzut filmul ”(M)ucenicul” mă poate contrazice. Dar acelea sunt cazuri patologice.
     Revenind la Death Metal. Zice Wikipedia că ”este un subgen extrem al muzicii heavy metal. Tipic el implică chitări distorsionate, tremolo picking, growl vocal profund, double kick și/sau baterie blast beat, note sau atonalitate joasă, și multiple schimburi de tempo. Tematica versurilor implică violența specifică filmelor de groază^[21], însă multe grupuri aleg să cânte despre satanism, religie, ocultism, groază lovecraftiană, natură, misticism, filosofie, science fiction și politică. ” Așa și este. Rock-ul, și, implicit, death metal-ul, este muzica unui suflet măcinat, revoltat. Care simte nevoia să-și dezlănțuie partea sălbatică, pulsiunile distructive, așa cum le numea Freud. Care există în fiecare om. Inclusiv într-un om credincios. Poate, uneori, chiar mai intens în cazul său, pentru că îndoiala apare ca un gând parazitar de multe ori greu de eliminat. Nevoia de a acționa violent, ca o formă a disperării a unui om căruia i se pare, la un moment dat, că nimic nu are sens. Care vrea să-și exploreze latura imundă. Acum, ce rol are muzica în toată această ecuație? Ei bine, muzica este cea care consumă toate aceste pulsiuni, toate aceste sentimente. Care le face să se exprime la figurat, fără să  se exprime la propriu. Muzica. și arta în general, este cea care te mântuie. 
     Cum face ea acest lucru? Muzica operează cu sunete, dispuse într-o anumită ordine și modulate într-un anumit ritm. 
    După cum afirmă Henri Delacroix în cartea sa ”Psihologia artei”, ritmul face o ordine în mișcările naturale universale de ”coborâre și ridicare, extensie și contracție, propulsie și repliere”, care sunt ”marcate prin alternarea timpului accentuat cu timpul neaccentuat și prin reglarea metrică a unei prioade de muncă. [...] Ritmul dirijază toate departamentele motricității și ale sensibilității.”  În muzică, ritmul simulează aceste mișcări naturale, dându-i celui care le ascultă posibilitatea de a le ”trăi” prin intermediul notelor, de a-și consuma sentimentele declanște de creier, energia interioară, pulsiunile, destructive sau nu, rezonând cu muzica. ”Ritmul modelează durata potrivit cu exigențele sentimentului. Modelându-ne durata, el ne modelează sufletul […] Curba unui suflet străin se insinuează într-al nostru, durata noastră se confundă cu durata străină, întrucât este construită de aceasta. S-a vorbit, pe bună dreptate, de invazie, sugestie, hipnoză, uitare de sine, simpatie. […] schema dinamică a sentimentului este perfect reprezentată de sinuozitățile muzicii”. Ritm-ul utilizat de death metal constă într-o succesiune rapidă, aproape violent de intensă, de sunete, care pun sufletul ( sau, ca să fim mai concreți, partea din creier implicată în atenția auditivă și în procesarea sunetelor) în tensiune stimulându-l puternic în direcția unei stări de încordare, de ”durere”, revoltă etc, care însă îl consumă prin intensitate, astfel încât, la final, se eliberează de această stare, revenind la ”normal”.
      Cât despre valoarea sunetului, tot Henri Delacroix afirmă că ”Prin selectarea undelor sonore, zgomotul devine sunet muzical. […] Dacă prin muzică înțelegem are drept material sisteme de sunete fixe și transpozabile, constituirea unor asemenea sisteme presupune un act rațional asemănător cu cel care creează posibilitatea limbajului. […] Sunetele se dezvoltă conform legilor lor proprii, odată cu sentimentele care se inflitrează în ele și își înscriu curba în această materie fluidă”.
     Christian Schubart, în cartea sa ”Ideen zu einer Aesthetik der Tonkunst (1806)”, propune o interpretare a semnificației emoționale a fiecărei note muzicale. 
     Voi exemplifica aceste date cu o melodie care mi se pare reprezentativă - ”Unchain my soul”, aparținând formației Dark Funeral. Linia melodică cuprinde succesiv secvențe Fa minor - Do minor - Mi minor- Si minor și Sol-minor - Re- minor. Conform lui Schubart, Fa minor exprimă ”depresia adâncă, un strigăt de durere și dorința de a muri”; Do minor - ”lamentație și o conversație intimă cu creatorul”; Mi minor - ”speranța găsirii unei soluții”; Si minor este ”vocea unei creaturi care își bate joc de lume, cu gânduri suicidale”; Sol minor de asemenea se înscrie în această gamă de sentimente depresive, ca și Re minor - ”anxietate sufletească profundă, frică, ezitare, depresie adâncă”. Acestea se suprapun versurilor ”I call for you my brother let me leave this awful life/And drift away beyond the borders of this realm/ You wandered off before me, now come back and pick me up/ Unchain my soul and bring me where all light will fade.  I cannot stay, I will not wait, I have to leave/ This world forever, I swear not to return/ Behind their masks there stand but slaves and servitude/ Was not our trade so rise and set me free and bring me home. So rise from the dead/ Release me from this pain. I summon all the forces from the darkness that gave birth/ To our existence and lit the hellish flames, în care este evocată tocmai dorința de moarte ca alternativă la chinurile existenței, invocând forțele răului. Pentru că, așa cum spune Marcel Proust in cartea sa ”Swann”, omul vede răul uneori ca pe ceva exotic, ieșit din comun, rar, fără să își dea seama că răul face parte din rutinierul omenesc, în forma în care îi permite omului să rămână indiferent la suferințele chiar și minore pe care le cauzează zi de zi.
     În concluzie, death metal și religia sunt, în sine însele, două forme de mântuire a sufletului. Prin suferință și resemnare. În om există binele și răul; pentru o viață sănătoasă, ambele trebuie integrate în complexa structură care este psihicul omenesc. Când omul nu își poate integra partea întunecată, apare patologicul, sau nebunia, dar asta e un alt întreg subiect de discuție. 

”The Pet Sematary... is not the real sematary”

     

”Cimitirul animalelor”

   









     Nu sunt o fană a genului horror, indiferent de forma de expresie a acestuia - cinematică, literară, plastică ș.a.m.d. Poate pentru că, fără să îl aprofundez vreodată, îl asociez cu simpla funcție de a produce groază în mod gratuit, fără a genera în sufletului cititorului sau al spectatorului o emoție constructivă și fără a transmite vreun mesaj, acestea fiind, în esență, scopurile artei. prin care ea creează o conștiință morală.
     Însă concepția mea a fost contrazisă de o carte neașteptat de bună - ”Cimitirul animalelor”, de Stephen King. M-am decis să o citesc la recomandarea mai multor prieteni în a căror părere literară am pe deplină încredere. Trebuie să recunosc, la început eram puțin reticentă, dar apoi am dat peste o secvență care m-a captivat  :  ”Louis se holbă interzis la  ea. Era aproape sigur că unul dintre lucrurile care le menţineau căsnicia pe linia de plutire, într-o  vreme în care parcă fiecare an aducea veşti despre două sau trei căsnicii distruse ale prietenilor  lor, era respectul amândurora faţă de mister - ideea pe jumătate desluşită, dar niciodată rostită, că,  poate, atunci când ajungeai chiar în locul în care brânza prinde cheag, descopereai că nu există  asemenea lucruri cum ar fi căsnicia, armonia, unitatea, descopereai că fiecare suflet este singur, şi  asta, în ultimă instanţă, sfida logica. Acesta era misterul. Şi, indiferent cât de bine credeai că îţi cunoşti partenerul de viaţă, se putea întâmpla, uneori, să te izbeşti de ziduri mute sau să te prăvăleşti în prăpăstii. Şi câteodată (rareori, slavă Domnului) se întâmpla să dai peste un om complet necunoscut, aşa cum avioanele, fără nici un motiv aparent, cad într-un gol de aer pe timp senin. O atitudine sau o părere pe care nu ai fi bănuit-o niciodată, atât de ciudată (cel puţin pentru tine), încât ar părea de-a dreptul psihotică. Şi atunci, încercai să păşeşti uşurel, cu grijă, dacă îţi preţuiai căsnicia şi voiai să ai cugetul împăcat; încercai să-ţi aminteşti că mânia în faţa unei asemenea descoperiri îi caracteriza pe proştii care credeau că este cu adevărat posibil ca o minte să cunoască totul despre cealaltă.”
     În fine, să trecem la lucruri mai concrete. În esență, ”Cimitirul animalelor” tratează una dintre cele mai controversate teme legate de ființa umană: relația omului cu moartea. După cum spune însuși autorul în prolog ”  Moartea e un mister.” Este singurul eveniment care, pentru ființa umană ca individ, aparte de colectivitate, pare să nu aibă nicio logică. 
     Tema este adusă în discuție în contextul dorinței doctorului Louis Creed de a-și duce copiii (în speță pe fiica sa, care este mai mare, Gage fiind bebeluș) să vadă cimitirul de animale care se află în vecinătatea casei pe care tocmai ce și-au cumpărat-o. Începând cu acest moment se conturează două atitudini diferite în raport cu aceasta: Rachel, soția lui Louis, este totalmente împotrivă, Nu vrea ca cei 2 copii ai săi să ia contactul cu orice ar ține de moarte, exprimându-se printr-o criză de furie incontrolabilă. Pentru ea, nimic din ceea ce are legătură cu moartea nu este firesc, astfel încât aceasta nici nu ar trebui adusă în discuție. Louis, în schimb, are o părere total opusă: ”Căci, în calitatea lui de doctor, ştia că moartea  este, poate cu excepţia naşterii, cel mai natural şi mai firesc lucru din lume. Impozitele nu erau la fel de sigure, şi nici conflictele dintre oameni, nici conflictele din societate, nici avântul economic sau criza. în cele din urmă, nu rămâneau decât ceasul şi pietrele funerare, care se erodau, iar numele de pe ele se ştergea de-a lungul timpului. Până şi broaştele ţestoase, şi uriaşii arbori sequoia tot se stingeau într-o bună zi.”.
     Pe parcursul cărții aflăm că aceste două mentalități sunt generate de 2 traume din trecutul protagoniștilor. Sora lui Rachel, Zelda, murise în copilărie de meningită, fiind îngrijită în timpul șederii sale la pat chiar de către sora ei, cărora părinții îi dăduseră dura responsabilitate. Conform lui Rachel, sora ei aproape îi reproșa faptul că ea este cea bolnavă, iar la moartea sa, atât ea cât și părinții s-au simțit ușurați. Rachel se simte vinovată deoarece, în loc să privească acest eveniment ca pe o consolare că sora ei a scăpat de chin, atât ea cât și părinții ei s-au simțit eliberați de o povară. Pe de altă parte, Louis trăiește un sentiment de indignare, aproape de furie, față de mama sa, care i-a ascuns faptul că tatăl său a murit când el avea 3 ani, pentru a-l proteja, mințindu-l că femeile își iau singure copiii de undeva. 
     În continuare, evoluția subiectului poate fi interpretată fie în cheia unui roman horror, al cărui scop este pur și simplu să producă groază, fie în cheia faptului că Louis Creed o ia razna în urma unui incident petrecut la slujbă, care îl tulbură iremediabil.
     În timp ce se afla la cabinetul său din incinta unui campus universitar, îi este adus un student ce tocmai fusese lovit de o mașină. Starea în care se află tânărul are un puternic impact asupra lui Louis, acesta aproape că trăiește un șoc: ”Sânge şi un lichid galben, purulent, i se scurgeau leneş din cap pe mochetă. Prin spărtura din ţeastă, Louis putea să vadă cum îi pulsa creierul, alb-cenuşiu. Era ca şi cum s-ar fi uitat printr-o fereastră spartă. Rana era largă de aproape cinci centimetri; dacă ar fi avut un

copil în cap, l-ar fi putut naşte, aşa cum Zeus o născuse pe Atena prin frunte.” Faptul că nu poate face nimic pentru a-l salva îl deconcertează, și în acest moment are o halucinație în care i se pare că muribundul șoptește: ”Cimitirul animalelor... nu cimitirul real”. Replica nu mai continuă, însă acesta parcă ar vrea să spună ”cimitirul real este cel al oamenilor”. Mai târziu în roman aflăm că este vorba despre un cimitir aflat în spatele celui de animale în care cei îngropați sunt readuși la viață. ”Louis se holbă uluit la el, refuzând, la început, să admită că auzise acele cuvinte. Apoi se gândi că poate fusese victima unei halucinaţii auditive. Probabil că a scos nişte sunete dezlânate şi subconştientul meu le-a transformat în ceva coerent, ceva care are legătură cu experienţa mea recentă.”

     Louis devine obsedat de acest tânăr, are coșmaruri cu el și devine somnambul. Mai multe evenimente se succed, însă punctul culminant este reprezentat de moartea fiului său, Gage, călcat de o mașină într-un moment de neatenție. Conflictele dintre el și socrul său revin la suprafață, iar relația cu soția sa se deteriorează.  Singura dorință a sa este de a-l readuce la viață. Pune la cale un plan nebunesc, în timp ce soția și fiica lui sunt plecate la părinții lui Rachel, plan care se dovedește a fi dezastruos ( nu îl dezvălui pentru că îl veți afla citind romanul, iar cei care l-au citit deja nu îl pot uita). Cert este că Gage nu este același, devenit o creatură diabolică ce generează multă suferință în jur. Se pare că Louis ar fi trebuit să asculte sfatului bătrânului său vecin și prieten de a încerca să depășească durerosul moment concentrându-se pe fiica sa, Ellie, refugiindu-se în resemnare. 

     În concluzie, ”Cimitirul animalelor” se încadrează în ceea ce eu numesc ”o carte foarte bună”. Musai de citit și de digerat la un moment dat.      

     
     

”Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides

     ”Pacienta tăcută” este ceea ce se poate numi ”o carte pe val”. Un roman care, cel puțin din punctul meu de vedere, până să ajung la sfârșit (SPOILER ALERT!!) se anunța a fi o carte apropiată de categoria ”de nișă” - în care intră acele produse literare ce, fără să fie cu adevărat opere de artă, par să iasă din tiparele literaturii de consum. Să spunem că face parte din zona respectabilă a literaturii comerciale. Consider că îi lipsește atât dimensiunea profundă (cu toate că, prin subiectul pe care îl abordează, pătrunde pe un teren foarte fertil din acest punct de vedere), cât și acel lirism atât de necesar oricărei scrieri în proză, acea frumusețe ”dureroasă”, aproape viscerală, ce caracterizează arta superioară. 

Cu excepția unor mici secvențe, pare a fi o relatare aproape didactică din cărțile psihologie practică.

    

     În fine, am să trec la recenzia propriu-zisă a cărții. Nu voi insista pe rezumat (care mi se pare partea cea mai plictisitoare într-o recenzie de carte), pentru că articolul este destinat celor care au citit deja romanul, așa că am să intru direct în ”miezul problemei” :D. 

     Principala întrebare pe care o provoacă romanul este de ce Theo Faber, un psihoterapeut aparent fericit, căruia i se prevedea o carieră de succes la clinca de psihiatrie ”Broadmoore” își dă demisia pentru a se angaja la ”The Grove”, unde este internată celebra criminală Alicia Berenson, o instituție pe punctul de a fi închisă, în ciuda tuturor avertismentelor?
     Este clar că  Theo Faber trăiește o stranie fascinație legată de Alicia, de unde nu lipsește și dimensiunea amoroasă. Psihoterapeutul se identifică cu Alicia, el însuși având un istoric similar - ambii se confruntă cu un conflict psihologic profund - cel cu părintele de același sex, cu toate că Faber nu află acest lucru decât mai târziu în cursul terapiei. Atracția sa pare să se lege de faptul să Theo s-a aflat el însuși în pragul nebuniei, vrând să se sinucidă sub imperiul gândurilor parazitare, reminiscențe ale vocii tiranice a tatălui său, care îi inoculase ideea că este un zero. La recomandările colegilor săi de facultate, începe ședințe de psihoterapie cu Ruth, care îl vindecă de suferința emoțională. El se angajază în aventuroasa și, aparent, fără putință de finalizare, muncă de a o face pe Alicia să vorbească după 6 ani de tăcere, de parcă vindecarea ei ar fi o confirmare a propriei sale vindecări - ” <<Nu mă poți ajuta>>, strigau ochii ei [...] <<Anormalule, sarlatanule, mincinosule!>>". ” Cu toate astea, în mintea mea a rămas pe veci o posibilitate: aș fi putut să înnebunesc și să îmi sfârșesc zilele închis într-un spital.”.
     Ceea ce contribuie însă la vindecarea lui Theo Faber este intrarea în viața sa a lui Kate - opusul a tot ce însemna partea sa întunecată, copilăria pe care el voia să o înăbușe, să o ascundă: ”invitația mea la viață, exuberanța tinerească și bucuria”; ”acest bărbat lipsit de teamă care mă făcea să fiu”. Veselă, intempestivă, extrovertită, Kate este pentru el acel fulg de nea, ”frumusețea lumii” pe care el urma să o trăiască :

     Fericirea sa alături de Kate se construiește însă pe o bază iluzorie - o cunoaște într-un bar, într-o noapte în care Kate i se dăruiește cu ușurință după ce atât ea, cât și el, s-au certat cu partenerii lor, pe care, a doua zi, îi părăsesc. Acest lucru se va demonstra mai târziu, însă, când pilonul pe care se baza viața fericită a lui Theo se spulberă, aflând că soția sa îl înșală, ceea ce îl destructuralizează, îl descompune moral, îl face să îi revină în minte gândurile parazitare din trecut, conform cărora ”nu este bun de nimic”, iar tatăl său are dreptate. Psihoterapeuta sa, Ruth, însă, îl face să înțeleagă faptul că el însuși, în mod inconștient, a ales-o pe Katy, o femeie a cărei natură o intuise, tocmai pentru că psihicul său era mulat pe acest pattern : ”Ce mod mai bun de a dovedi că tata avea dreptate, decât găsindu-mi pe cineva care nu mă va iubi niciodată?”. Ruth îi recomandă, pentru a se putea desprinde din această capcană a trecutului, să o părăsească, însă el nu admite acest lucru, hotărând să se adâncească în acest simulacru patologic de fericire conjugală.

     Înțelegem acum dualitatea erotică experimentată de Theo Faber - captiv între Alicia (”dorința de a muri, a muri, a muri”) și Kate (”invitația mea la viață”). Pare acum explicabilă decizia sa de a se refugia în încercarea de a o vindeca pe Alicia, după ce pilonul vieții sale aparent normale este fisurat.

Soluția romanului dezvăluie însă pe deplin mobilul acestei decizii - Alicia este soția bărbatului cu care Kate l-a înșelat; este cea de-a doua victimă a relației dintre cei doi trădători; este imaginea în oglindă a lui Theo Faber. Cu atât mai mult cu cât află că, după ce mama ei se sinucide intrând cu mașina într-un parapet, tatăl Aliciei spune că fiica sa ar fi trebuit să fie cea care a murit, ceea ce o traumatizează pe Alicia. 

     După ce află că soția sa îl înșală, Theo Faber ajunge din nou în pragul de a o lua razna, iar lucrurile îi scapă de sub control începând din momentul în care pătrunde în casa soților Berenson și până la finalul poveștii. Pare să reușească imposibilul - o determină pe Alicia să vorbească, aducându-i în conștient trauma pe care o ascunsese și câștigându-i astfel încrederea. Un plus aparent în procesul vindecării lui, care îi poate permite să o păstreze pe Katy, respectiv iluzoria sa fericire, a cărei natură falsă refuză să o înfrunte. Aceasta este însă din nou amenințată când Alicia îl recunoaște. Astfel, este nevoit să o omoare, și, odată cu ea, să ucidă partea întunecată din el, crezând că va ”scăpa basma curată”, învinundu-l pe un coleg. Iată că, tot Alicia, i-o ia înainte și dezvăluie toate acestea într-un jurnal, ce este descoperit, iar inevitabilul se întâmplă: Theo Faber este arestat, condamnat să se înfrunte pe sine însuși și să suporte consecințele întârzierii acestui moment. 

     Alicia este pusă de soțul ei, Gabriel, în aceeași situație. Șantajat de Theo să aleagă între moartea sa și a Aliciei, Gabriel spune că nu vrea să moară, frază pe care Alicia o asociază cu sentința tatălui său, percepută ca pe o condamnare la moarte. Și, de aceea, îl ucide. Ea este o femeie inteligentă și de o frumusețe copleșitoare, însă este captivă în plasa trecutului, ceea ce îl face pe Gabriel să dorească altceva. Pentru că, după cum îi spune Ruth lui Theo în ultima lor convorbire:

     

     Romanul începe prin multe enigme, care se demontează treptat, ca piesele unui domino.

     Sfârșitul mi se pare oarecum precipitat. Ulțimele câteva zeci de pagini concentrează acțiunea romanului, care. în rest, este destul de static. Poate însăși natura poveștii impune acest lucru - un psihoterapeut se luptă să obțină o reacție de la o pacientă -ghici cum?- tăcută, ca ”un sfinx”, fără nicio reacție aparentă, cu excepția unei izbucniri de furie sălbatică în care încearcă să îl omoare. Doar că, ulterior, aproape de final, după o tăcere ce durase câțiva ani, un anume  stimul o face rapid pe bolnavă să vorbească de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, ba chiar apucă să scrie întreaga soluție a romanului într-un jurnal după ce i-a fost injectată o doză letală de morfină. (poate asta să fie soluția când nu mai ai inspirație artistică? 😒)
     În alte ordine de idei, romanul promovează psihoterapia ca alternativă esențială psihiatriei în cazurile în care pacientul poate fi salvat. Ca un fapt divers, în cursul narațiunii sunt inserate aluzii la personaje ale mitologiei grecești ( în afara, bineînțeles, motivului central al Alcestei), expresie a originii grecești a autorului acestui roman.
     În concluzie, ”Pacienta tăcută” este o carte interesantă, dar care nu iese însă din tiparele fadului și implauzibilului comercial.