Pe lângă Death Metal, cinematografie și literatura rusă, una dintre pasiunile mele este studiul microbiologiei, în special al bacteriologiei. Așa cum îi spune numele, microbiologia este știința care se ocupă cu studiul microbilor. O exprimare mai plastică - rezultată din traducerea ad-litteram a numelui acestei științe - ar permite definirea ei ca ”știința ce se ocupă cu studiul vieții în miniatură”. Și este întocmai astfel.
Aceste microorganisme ( cu dimensiuni ce fac imposibilă vizualizarea lor cu ochiul liber, in lipsa unui microscop, excepție făcând unii paraziți, cum sunt teniile, oxiurii, păduchii etc.) formează o lume extrem de complexă, care continuă să se desfășoare de secole încoace, independent de schimbările prin care trece omenirea. Există virusuri ( numite tocmai bacteriofagi) care infectează numai bacteriile ( bacteria este formată dintr-o singură celulă) și care, pe scurt, după ce se desprind din celula bacteriană infectată iau cu ele o parte din materialul genetic al gazdei și îl transmit altei bacterii, care va avea proprietăți ale precedentei, de exemplu rezistența la antibiotice sau producerea de toxine. Practic, acesta este un mecanism destul de frecvent prin care bacteriile schimbă material genetic între ele. Această evoluție este fascinantă, până în momentul în care aceste vietăți ( virusurile sunt chiar situate la granița dintre viu și neviu) devin patologice pentru om. Atunci pot produce ravagii și, cu cât sunt mai mici și mai greu de identificat (virusurile pot fi examinate doar la microscoape cu fluorescență sau electronice, mai performante ca cel optic), cu atât sunt mai periculoase pentru om.
De menționat faptul că omul conviețuiește într-o relație de saprofitism cu 10^14 (DA!) bacterii vii în organismul său, asta însemnând pe piele (ex: staphylococcus epidermidis), în nas (stafilococul auriu ), faringe (streptococul viridans), intestin (E.Coli). Acest lucru înseamnă că ele trăiesc în organismul nostru, consumă unele din resursele noastre, fără a ne produce boli. Mecansimul exact prin care se produce acest fenomen nu este încă pe deplin cunoscut, însă ce este clar e faptul că prezența lor ne este benefică. Ele practic împiedică pătrunderea bacteriilor patogene prin competiția atât pentru nutrienții furnizați de organismul nostru, cât și pentru spațiul efectiv unde își pot duce minuscula viață (situs-uri). Ce e drept, aceste bacterii pot deveni și ele patogene, dacă pătrund în zone ale corpului ”normal sterile”, cum este sângele sau mușchiul. De exemplu, dacă te rănești și nu dezinfectezi rana corespunzător, bacteriile de pe piele pot pătrunde în sânge și cauzează infecții sau supra-infecții dacă, de exemplu, rănile sunt cauzate de grataj (scărpinare) determinat de pruritul (mâncărimea) caracteristică scabiei (râia), infecție dată de parazitul sarcoptes scabiei.
În fine, de ajuns cu generalități despre bacterii. Articolul acesta nu este destinat exclusiv lor. De fapt, acesta este dedicat marilor cercetători care au descoperit bacteriile cele mai importante de-a lungul timpului și astfel au găsit cauza bolilor ce păreau să apară din senin și cărora, din această cauză, nu li se găsea tratamentul. Bacteriile au nume încurcate. Unele se bazează pe formă ( coci sau bacili), modul de așezare ( streptococi = coci (rotunzi) care se așază în lanț) sau localizare, dar în acest articol am să prezint bacteriile care au nume de oameni ( sună ciudat) și despre oamenii cărora le duc numele mai departe. Pe scurt, despre MacroNumele din MicroBiologie.
 |
| Robert Koch |
 |
| Bacilul Koch |
Să începem cu Robert Koch. Bacteria pe care acesta a reușit pentru prima dată să o izoleze în toată complexitatea ei este bacilul Koch ( sau câh), cu denumirea sa științifică mycobacterium tuberculosis. Evident, boala pe care o cauzează este tuberculoza, ce are în principal localizare pulmonară, dar poate fi și osoasă, intestinală etc. Parșivenia acestui bacil ( bacilii au formă de baston) este faptul că se multiplică în macrofagele pulmonare, tocmai celulele care ar trebui să apere organismul de agenți patogeni. Macrofagele (fagie = a mânca) captează în interiorul lor acest bacil pentru a-l distruge, însă el are capacitatea să-i distrugă mecanismul de distrugere (inhibă formarea fagolizozomului), și astfel se multiplică în macrofag pe seama resurselor lui. Totuși, acesta se multiplică doar în macrofagele inactivate, respectiv doar la persoanele ce prezintă un tip special de răspuns imun - hipersensibilitatea de tip IV ( răspuns celular exagerat ca volum, dar ineficient) Practic, este trimis la luptă un număr foarte mare de macrofage ( ce formează ”infiltrate”) ce nu au fost încă echipate complet în organele limfatice periferice, ceea ce permite multiplicarea și extinderea bacilului. Ulterior, aceste infiltrate (aglomerări celulare) devin necrotice, creând leziunile numite ”caverne”. Tuberculoza se manifestă, pe scurt, prin stare de rău, tuse cu spută hemoptoică ( cu sânge ) sau purulentă (puroi), transpirații nocturne, scădere în greutate. Ea a fost descrisă încă din antichitate. însă de abia în 1865 Jean-Antoine Villemine a reușit să demonstreze natura sa infecțioasă, arătând modul în care se răspândește pe baza categoriilor de pacienți infectați, de exemplu participanții la război care stăteau in spatele frontului, predominant în barăci sau băștinași ce au dezvoltat boala doar după sosirea coloniștilor europeni. Marele merit al bacteriologului german Robert Koch (1843-1910) este acela de a fi identificat și izolat bacilul Koch din leziunile cavernoase utilizând albastrul de metilen (propus de Elrich), apoi l-a cultivat în ser de animal, sterilizat și apoi solidificat (ceea ce a constituit o inovație, fiindcă, la vremea respectivă, mediul de cultură utilizat era bulionul), pe care l-a injectat la alte animale sănătoase (porcușori de guinea) pentru a demonstra etiologia tuberculozei. Koch a izolat de asemenea și bacilul holeric și a studiat Anthrax-ul și a extras dintr-o cultură de bacili Koch tuberculina, folosită în prezent la diagnosticarea TBC. Tot el a folosit pentru prima dată agar-ul în mediile de cultură pentru cultivarea bacteriilor, constatând că e mai eficient. Koch a învățat singur să scrie și să citească înainte de a merge la școală, a excelat în liceu la matematică și științe, și s-a înscris inițial la facultatea de Științe ale naturii, îndreptându-se apoi spre medicină. Pentru descoperirile sale a primit Premiul Nobel în 1905.
 |
| Alexandre Yersin |
Alexandre Yersin (1863-1943), de origine elvețiană, este cel
care a descoperit bacteria cauzatoare de ciumă (pestă), Yersinia Pesti. A absolvit medicina la Lausanne, a lucrat o vreme în laboratoarele lui Louis Pasteur, a studiat și el de la Robert Koch, a fost misionar, iar în 1894 a fost trimis de către guvernul francez și institutul Pasteur în Hong Kong, care se confrunta la vremea respectivă cu o epidemie de ciumă bubonică. Deoarece nu i-a fost permis accesul în spitalele englezești care tratau bolnavii respectivi, ”într-o cabană mică” a făcut marea sa descoperire, reușind să izoleze bacilul din bubonul pestos. Bubonul pestos reprezintă ganglionul invadat de bacilul ce se multiplică, el fiind ganglionul ce drenează zona unde se localizează înțepătura puricelui de șobolan, vectorul bolii (în axilă sau inghinal). Din ganglion, bacilul pătrunde în circulația sanguină și invadează întreg organismul. Încercând fără succes să colaboreze cu echipa engleză, a observat că aceștia se concentrau numai pe serul bolnavilor și al decedaților, ignorând complet buboanele. După 5 zile frustrante, a mituit cei 2 paznici ai morgii și a reușit să preleveze o mostră de lichid din ganglionul unui decedat. Examninându-l la microscop, a outut observa prezența unor bacili. I-a injectat mai departe la șoareci și porcușori de guineea, care, la scurt timp, au decedat. Aceiași bacili au putut fi izolați din ganglionii limfatici ai acestora. Yersin este cel care demonstrează prezența bacilului la șobolan, indicând posibila cale de transmitere. Creează cu alți cercetători la institutul Pasteur un ser anti-pestos, însă fără succes. Un alt cercetător, Kitasato, încearcă să afirme că ar fi descoperit bacilul cu câteva zile înaintea elvețianului, dar se dovedește a fi un pneumococ. Yersin este fondatorul școlii de medicină de la Ha Noi, și este și în prezent, post-mortem, ovaționat de poporul vietnamez. Se implică și în agricultură, fiind responsabil de aducerea arborelui de cauciuc în Vietnam. Totodată, rezolvă unele probleme ale cultivării acestui arbore și prelucrării cauciucului, acesta devenind o importantă resursă pentru Vietnam. Încearcă să prelucreze chinina ca tratament pentru paludism. Nu-i așa că e cool?
 |
| Theodor Escherich |
 |
| E.Coli |
Theodor Escherich (1857-1911) este pediatrul bavarez care a descoperit celebra bacterie cu nume greu de pronunțat : Escherichia Coli ( pe scurt E.Coli). Escherich a fost trimis de tatăl său la o școală de iezuiți, apoi a absolvit liceul clasic. După ce și-a terminat serviciul militar la Strasbourg, s-a înscris la facultatea de medicină. În 1886 publică o lucrare despre relația dintre flora microbiană intestinală și procesul digestiei la copil. Introdus în știința cultivării bacteriilor de către un alt ”învățăcel” al lui Robert Koch - W.Frobenius- el descoperă enterobacilul pe care inițial îl numește ”Coli commune”, identificat mai ales pe secțiunile de intestin gros, descriind morfologia și proprietățile acetei populații bacteriene în lucrarea ”Flora intestinală a nou-născutului și copilului”. E.Coli este componentul predominant aerob al florei intestinale saprofite. Infecțiile cu acest bacil sunt fie endogene, adică sursa de infecție este intestinul bolnavului sau exogene. Este izolată frecvent în infecții urinare. Când sunt endogene, aceste infecții sunt descendente, adică provin pe cale sanguină sau limfatică de la nivelul intestinului, iar când sunt exogene, sunt ascendente (periuretrale). Paradoxal, tulpini de bacili coli au caracteristici speciale și produc infecții digestive, de exemplu E.Coli enteropatogen (patogenitate mare la copii), enteroinvaziv, ce secretă o toxină Shiga-like etc.
 |
| Kiyoshi Shiga |
Continuăm cu Shigella dysenteriae și descoperitorul ei - Kiyoshi Shiga. Acest bacil cauzează boala diareică numită dizenterie bacilară. Se transmite pe cale fecal-orală, apă și alimente contaminate. Bacilul penetrează epiteliul intestinal și se multiplică în celulele lui, determinând necroza epiteliului. Se elimină astfel lambouri de mucoasă odată cu materiile fecale, care au aspect muco-sanguinolent, din cauza prezenței epitelului și a sângelui din vasele lezate. Diareea e însoțită de febră și vărsături. În vremea japonezlui Shiga (1871-1957), dizenteria era o cauză de epidemie. În 1897, aceasta a afectat peste 91 000 de persoane în Japonia. Influențat de profesorul său, dr. Kitasato, ucenic al lui Robert Koch, Shiga a studiat un lot de 36 de pacienți bolnavi de dizenterie și a reușit, pe baza metodelor predecesorilor săi, să izoleze bacilul din scaunele acestora, descriindu-i toate caracteristicile - bacil Gram-negativ, gulcoză-fermentativ etc. De asemenea, a descoperit capacitatea acestuia de a produce o toxină puternică, toxina Shiga, care îi determină patogenitatea. Invitat de onoare la Harvard, afirmă : “The discovery of the dysentery bacillus stirred my young heart with hopes of eradicating the disease…Many thousands still suffer from this disease every year, and the light of hope that once burned so brightly has faded as a dream of a summer night. This sacred fire must not burn out”.
În fine, pentru că m-am lungit prea mult, mă rezum doar să îi menționez pe Edwin Klebs și a sa Klebsiella, Bordet, care a izolat Bordetella Pertussis (tusea convulsivă la copiii mici), Brucella ( nu de la Bruce Lee, ci de la David Bruce) și alții și altele.
Sper că v-a plăcut acest articol. A-bientot până la următorul!
Pe lângă Death Metal, cinematografie și literatura rusă, una dintre pasiunile mele este studiul microbiologiei, în special al bacteriologiei. Așa cum îi spune numele, microbiologia este știința care se ocupă cu studiul microbilor. O exprimare mai plastică - rezultată din traducerea ad-litteram a numelui acestei științe - ar permite definirea ei ca ”știința ce se ocupă cu studiul vieții în miniatură”. Și este întocmai astfel.
