”Pacienta tăcută”, de Alex Michaelides

     ”Pacienta tăcută” este ceea ce se poate numi ”o carte pe val”. Un roman care, cel puțin din punctul meu de vedere, până să ajung la sfârșit (SPOILER ALERT!!) se anunța a fi o carte apropiată de categoria ”de nișă” - în care intră acele produse literare ce, fără să fie cu adevărat opere de artă, par să iasă din tiparele literaturii de consum. Să spunem că face parte din zona respectabilă a literaturii comerciale. Consider că îi lipsește atât dimensiunea profundă (cu toate că, prin subiectul pe care îl abordează, pătrunde pe un teren foarte fertil din acest punct de vedere), cât și acel lirism atât de necesar oricărei scrieri în proză, acea frumusețe ”dureroasă”, aproape viscerală, ce caracterizează arta superioară. 

Cu excepția unor mici secvențe, pare a fi o relatare aproape didactică din cărțile psihologie practică.

    

     În fine, am să trec la recenzia propriu-zisă a cărții. Nu voi insista pe rezumat (care mi se pare partea cea mai plictisitoare într-o recenzie de carte), pentru că articolul este destinat celor care au citit deja romanul, așa că am să intru direct în ”miezul problemei” :D. 

     Principala întrebare pe care o provoacă romanul este de ce Theo Faber, un psihoterapeut aparent fericit, căruia i se prevedea o carieră de succes la clinca de psihiatrie ”Broadmoore” își dă demisia pentru a se angaja la ”The Grove”, unde este internată celebra criminală Alicia Berenson, o instituție pe punctul de a fi închisă, în ciuda tuturor avertismentelor?
     Este clar că  Theo Faber trăiește o stranie fascinație legată de Alicia, de unde nu lipsește și dimensiunea amoroasă. Psihoterapeutul se identifică cu Alicia, el însuși având un istoric similar - ambii se confruntă cu un conflict psihologic profund - cel cu părintele de același sex, cu toate că Faber nu află acest lucru decât mai târziu în cursul terapiei. Atracția sa pare să se lege de faptul să Theo s-a aflat el însuși în pragul nebuniei, vrând să se sinucidă sub imperiul gândurilor parazitare, reminiscențe ale vocii tiranice a tatălui său, care îi inoculase ideea că este un zero. La recomandările colegilor săi de facultate, începe ședințe de psihoterapie cu Ruth, care îl vindecă de suferința emoțională. El se angajază în aventuroasa și, aparent, fără putință de finalizare, muncă de a o face pe Alicia să vorbească după 6 ani de tăcere, de parcă vindecarea ei ar fi o confirmare a propriei sale vindecări - ” <<Nu mă poți ajuta>>, strigau ochii ei [...] <<Anormalule, sarlatanule, mincinosule!>>". ” Cu toate astea, în mintea mea a rămas pe veci o posibilitate: aș fi putut să înnebunesc și să îmi sfârșesc zilele închis într-un spital.”.
     Ceea ce contribuie însă la vindecarea lui Theo Faber este intrarea în viața sa a lui Kate - opusul a tot ce însemna partea sa întunecată, copilăria pe care el voia să o înăbușe, să o ascundă: ”invitația mea la viață, exuberanța tinerească și bucuria”; ”acest bărbat lipsit de teamă care mă făcea să fiu”. Veselă, intempestivă, extrovertită, Kate este pentru el acel fulg de nea, ”frumusețea lumii” pe care el urma să o trăiască :

     Fericirea sa alături de Kate se construiește însă pe o bază iluzorie - o cunoaște într-un bar, într-o noapte în care Kate i se dăruiește cu ușurință după ce atât ea, cât și el, s-au certat cu partenerii lor, pe care, a doua zi, îi părăsesc. Acest lucru se va demonstra mai târziu, însă, când pilonul pe care se baza viața fericită a lui Theo se spulberă, aflând că soția sa îl înșală, ceea ce îl destructuralizează, îl descompune moral, îl face să îi revină în minte gândurile parazitare din trecut, conform cărora ”nu este bun de nimic”, iar tatăl său are dreptate. Psihoterapeuta sa, Ruth, însă, îl face să înțeleagă faptul că el însuși, în mod inconștient, a ales-o pe Katy, o femeie a cărei natură o intuise, tocmai pentru că psihicul său era mulat pe acest pattern : ”Ce mod mai bun de a dovedi că tata avea dreptate, decât găsindu-mi pe cineva care nu mă va iubi niciodată?”. Ruth îi recomandă, pentru a se putea desprinde din această capcană a trecutului, să o părăsească, însă el nu admite acest lucru, hotărând să se adâncească în acest simulacru patologic de fericire conjugală.

     Înțelegem acum dualitatea erotică experimentată de Theo Faber - captiv între Alicia (”dorința de a muri, a muri, a muri”) și Kate (”invitația mea la viață”). Pare acum explicabilă decizia sa de a se refugia în încercarea de a o vindeca pe Alicia, după ce pilonul vieții sale aparent normale este fisurat.

Soluția romanului dezvăluie însă pe deplin mobilul acestei decizii - Alicia este soția bărbatului cu care Kate l-a înșelat; este cea de-a doua victimă a relației dintre cei doi trădători; este imaginea în oglindă a lui Theo Faber. Cu atât mai mult cu cât află că, după ce mama ei se sinucide intrând cu mașina într-un parapet, tatăl Aliciei spune că fiica sa ar fi trebuit să fie cea care a murit, ceea ce o traumatizează pe Alicia. 

     După ce află că soția sa îl înșală, Theo Faber ajunge din nou în pragul de a o lua razna, iar lucrurile îi scapă de sub control începând din momentul în care pătrunde în casa soților Berenson și până la finalul poveștii. Pare să reușească imposibilul - o determină pe Alicia să vorbească, aducându-i în conștient trauma pe care o ascunsese și câștigându-i astfel încrederea. Un plus aparent în procesul vindecării lui, care îi poate permite să o păstreze pe Katy, respectiv iluzoria sa fericire, a cărei natură falsă refuză să o înfrunte. Aceasta este însă din nou amenințată când Alicia îl recunoaște. Astfel, este nevoit să o omoare, și, odată cu ea, să ucidă partea întunecată din el, crezând că va ”scăpa basma curată”, învinundu-l pe un coleg. Iată că, tot Alicia, i-o ia înainte și dezvăluie toate acestea într-un jurnal, ce este descoperit, iar inevitabilul se întâmplă: Theo Faber este arestat, condamnat să se înfrunte pe sine însuși și să suporte consecințele întârzierii acestui moment. 

     Alicia este pusă de soțul ei, Gabriel, în aceeași situație. Șantajat de Theo să aleagă între moartea sa și a Aliciei, Gabriel spune că nu vrea să moară, frază pe care Alicia o asociază cu sentința tatălui său, percepută ca pe o condamnare la moarte. Și, de aceea, îl ucide. Ea este o femeie inteligentă și de o frumusețe copleșitoare, însă este captivă în plasa trecutului, ceea ce îl face pe Gabriel să dorească altceva. Pentru că, după cum îi spune Ruth lui Theo în ultima lor convorbire:

     

     Romanul începe prin multe enigme, care se demontează treptat, ca piesele unui domino.

     Sfârșitul mi se pare oarecum precipitat. Ulțimele câteva zeci de pagini concentrează acțiunea romanului, care. în rest, este destul de static. Poate însăși natura poveștii impune acest lucru - un psihoterapeut se luptă să obțină o reacție de la o pacientă -ghici cum?- tăcută, ca ”un sfinx”, fără nicio reacție aparentă, cu excepția unei izbucniri de furie sălbatică în care încearcă să îl omoare. Doar că, ulterior, aproape de final, după o tăcere ce durase câțiva ani, un anume  stimul o face rapid pe bolnavă să vorbească de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, ba chiar apucă să scrie întreaga soluție a romanului într-un jurnal după ce i-a fost injectată o doză letală de morfină. (poate asta să fie soluția când nu mai ai inspirație artistică? 😒)
     În alte ordine de idei, romanul promovează psihoterapia ca alternativă esențială psihiatriei în cazurile în care pacientul poate fi salvat. Ca un fapt divers, în cursul narațiunii sunt inserate aluzii la personaje ale mitologiei grecești ( în afara, bineînțeles, motivului central al Alcestei), expresie a originii grecești a autorului acestui roman.
     În concluzie, ”Pacienta tăcută” este o carte interesantă, dar care nu iese însă din tiparele fadului și implauzibilului comercial.