”Pescărușul” la Miturile Cetății

    

Anton Pavlovici Cehov

      Nu poți separa sintagma ”teatru rus” de numele lui A.P. Cehov; și, îndrăznesc să merg mai departe, nici ”marea literatură” și nici ”teatrul”. 

      Anton Pavlovici Cehov, medic, dramaturg și prozator rus, ce s-a născut în 1860 a trăit numai 44 de ani, este unul dintre marii scriitori ai lumii, cele mai cunoscute opere ale sale fiind ”Livada de vișini”, ”Pescărușul”, ”Trei surori” și ”Unchiul Vanea”, în ceea ce privește dramaturgia și ”Omul în carapacea lui” și ”Salonul nr.6”, ca scrieri în proză. Operele sale deslușesc marele complex al naturii umane, vehiculând cu paradoxul pe care îl întruchipează spiritul rus: impulsiv, de nestăvilit, uneori crud, în același timp cu o sensibilitate ieșită din comun, capabilă să atingă esențe și să le redea cu autenticitate stârnind emoții din cele mai puternice; spiritul rus, cu o credință acerbă în Dumnezeu, ce poate trece într-o clipă de la o trăire la alta, ce poate anula anumite valori pentru a le preaslăvi pe altele - trăsături datorită cărora spiritul rus își poate purta cu mai mare ușurință crucea. 

     Condiția poporului rus este, probabil, cel mai bine exprimată în filmul ”Oglinda”, al lui Andrei Tarkovski, în care un personaj citește una dintre scrisorile lui Pușkin, în care este rezumată condiția  acestui popor: despărțit după Marea Schismă de celelalte popoare europene prin faptul de a fi adoptat religia ortodoxă, el a  rămas singur să lupte contra invaziei mongole și a trebuit să se călească, să-și înăbușe sensibilitatea, să se abrutizeze, pentru a-și putea apăra religia, unul dintre pilonii identității. Condiția rusului este ilustrată prin imaginea unui copil plăpând, aflat la instrucție militară în Siberia, înconjurat de albul steril al zăpezii, obligat de maistrul militar să tragă, deși el nu poate, în ciuda faptului că ceilalți viitori soldați de vârsta lui priveau acest lucru ca pe ceva firesc. Într-o scenă ulterioară, copilul sufocă în palme o pasăre ce i s-a așezat pe cap, semn al abrutizării totale.În continuare sunt derulate imagini cu ororile celor două războaie mondiale, chinezii iau locul tătarilor, iar lupta pare să nu se încheie cu adevărat niciodată.

     În fine, mă voi opri asupra unei piese de teatru ce a ajuns pe meleagurile constănțene în cadrul Festivalului Internațional de Teatru ”Miturile cetății” - ”Pescărușul” - în regia lui Andrei Șerban, care a propus o abordare inedită a acestei piese, reușind să o prezinte, păstrând sintagma din ”Pescărușul”, în ”forma nouă” de exprimare artistică pe care o reprezintă teatrul contemporan. 

     ”Pescărușul”, ca piesă în sine, este, în esență, o tragedie. Paradoxul constă însă în faptul că autorul precizează la începutul textului că piesa este o comedie. Comicul, reprezentând o categorie estetică, este creat de contrastul dintre aparență și esență. Tragicul este realizat de persoanaje care, nu numai că se află într-o situație limită, ci și ( condiție sine qua non ) își conștientizează condiția de a a fi puși de către soartă în fața unor limite pe care nu le pot depăși nicicum. 

     Pornind de la aceste două ”definiții”, este explicată natura piesei, strâns legată de modul în care personajele se raportează la viața lor.

     ”Pescărușul” ne prezintă viața plictisitoare și, de fapt, nefericită, de la o moșie de țară a câtorva oameni aparținând micii burghezii : tânărul Konstantin (Kostea), fiul bogatei actrite Irina Arkadina și nepotul proprietarului moșiei, Sorin, fratele Irinei; doctorul Dorn, protagonist în tinerețe al poveștilor de dragoste din regiune; Șamraev, administrator la moșie, soția sa, Polina Andreevna, amanta doctorului, și fiica lor, Mașa, îndrăgostită de Konstantin; învățătorul Medvedenko, îndrăgostit nebunește de Mașa; Trigorin, scriitor, trăiește o relație de dragoste cu Arkadina; și, în fine, Nina, ”pescărușul”, o tânără naivă ce dorește să atingă gloria, visând în secret să devină o actriță de succes, aidoma idolei sale, Arkadina și pe care Kostea o iubește la disperare.

     Toți acești oameni, nu au , în esență, nicio ocupație. După cum spune Irina Arkadina, ”e cald, liniște, nimeni nu face nimic, toți filozofează!”. Ei înșiși par să trăiască doar în aparență, doar la suprafața lucrurilor, fără ca propria lor conștiință să macine întâmplările prin care trec. Până și atunci când filozofează, o fac ”în gol”, ca o formă fără fond. Se dovedesc a fi, uneori, stupizi, infantili, plâng prostește ca niște copii, alcătuind dimensiunea comică a piesei. Această lipsă a conștientizării pare să fie însă un scut, pentru ca ei să își poată duce viața, fără a fi împiedicați de problemele lor - Mașa, îndrăgostită fără speranță de Konstantin, nu găsește sensul vieții; mama sa, neferictă alături de un soț tiran, îndrăgostită la rândul ei de doctorul Dorn, care o privește doar ca pe o distracție; Sorin, care nu a reușit să își împlinească visele. 

     Singurul personaj care își conștientizează condiția este tânărul Konstantin Treplev. Visul său, este să ajungă un mare scriitor, care să revoluționeze literatura și arta, propunând „forme noi”, după cum el însuși le proclamă. În primul act, Treplev vorbește despre o criză a teatrului ( reprezentând așa-numitele ”forme vechi” ), și anume criza ”prejudecată versus morală” ( etichetare versus adevăr universal valabil) , afirmând că ”teatrul conteporan e numai rutină și prejudecată” și denunțând totodată vulgaritatea teatrului din perioada contemporană cu el. Pentru el, ilustrarea vieții omului de rând este vulgară, omul de rând fiind el însuși vulgar. Teatrul trebuie să cuprindă esențe, să exprime TOTUL, sau să nu mai existe. 

     Însă, la un nivel mult mai adânc, Treplev proiectează asupra teatrului criza din interiorul sufletului său. Mama sa, actriță de teatru contemporan, ilustrând ”formele vechi”, nu îl iubește, zdruncinându-i încrederea în sine prin comparația cu iubitul ei, Trigorin, pe care ea îl consideră geniu literar, reproșându-i mereu fiului ei că nu este în stare de nimic. Kostea scrie o piesă de teatru destinată pentru a fi jucată de Nina, de care este îndrăgostit nebunește, și amenajază o scenă în curtea moșiei. 

Piesa de teatru, cel puțin începutul ei, este expresia sufletului său pustiit - pământul este pustiu, lipsit de orice formă de viață, cutreierat doar de Spirit, ce cuprinde în el ”sufletul lumii [...], Alexandru cel Mare și al lui Cezar, și al lui Shakespeare și al lui Napoleon, și sufletul celei din urmă lipitori. În mine conștiința oamenilor s-a contopit cu instinctele animalelor ... ”( esența teatrului). După ce este părăsit și de Nina, care pleacă la Moscova cu Trigorin pentru a deveni actriță, el se dezice de teatru si începe să scrie nuvele, însă și acestea sunt dezlânate, lipsite de ”o idee clară”, așa cum spune doctorul Dorn, „impresionează, dar atât”, aidoma vieții sale, care curge fără niciun țel - nu are nicio ocupație, mama sa nu îl iubește, Nina l-a părăsit. Unchiul său îl iubește, însă Kostea se consideră un ratat. Acest fapt este accentuat de sensibilitatea sa foarte dezvoltată, ce îl face să observe multe lucruri, dar lipsa de țel a vieții sale face ca acest talent să nu aibă finalitate. Treplev conștientizează acest fapt: ” Pe câtă vreme la mine e şi lumină tremurătoare, şi sclipirea lină a stelelor, sunt şi sunetele îndepărtate ale unui pian, ce mor în aerul liniştit şi aromat... E chinuit! (Pauză.) Da. Ajung din ce în ce mai mult să cred că nu e vorba nici de forme vechi şi nici de forme noi şi că omul scrie fără să se gândească la niciun fel de forme, scrie pentru că scrisul se revarsă liber din sufletul lui  [...] eu tot mai orbecăiesc prin haosul visurilor și al imaginilor, fără să știu la ce și cui folosește. Nu cred și nu știu care-i chemarea mea!” [...] ”Sunt singur, nicio dragoste nu‐mi încălzeşte inima. Mi‐e frig de parcă aş trăi sub pământ, şi tot ce scriu e searbăd, uscat, întunecat.”. Părând că nu mai are nicio cale de ieșire, Konstantin Treplev se împușcă.

     Celălalt personaj central al operei este Nina Zarecinaia, fiica unui moșier recăsătorit după moartea primei sale soții, mama Ninei, cu o femeie meschină căreia îi lasă drept moștenire toată averea răposatei lăsând-o pe Nina fără avere. Nina este o tânără naivă, ce trăiește fascinația lacului de lângă moșie și visează la glorie, ca un pescăruș ce zboară nestingherit deasupra lacului, sperând că va ajunge cândva o mare actriță. Îi idolatrizează pe Arkadina și pe Trigorin, ajungând să se îndrăgostească de cel din urmă sau, mai degrabă, de imaginea pe care și-o crease despre el - un om celebru, care duce o viață interesantă și fericită, total opusă celei de la țară. Treplev împușcă un pescăruș - simbol al libertății, al zborului ( drumului ) nestingherit, țelul acestei păsări fiind însuși drumul către destinație, deși nu are adăpost sau un loc al ei. Flatat de dragostea pe care i-o oferă Nina Trigorin o amăgește, spunându-i că va scrie o nuvelă despre o fată ca un pescăruș e zboară liniștit, pe care un tânăr, din lipsă de ocupație, o ucide. Această comparație o flatează și o determină pe naiva Nina să-și părăsească familia și să plece la Moscova pentru a trăi alături de Trigorin și a deveni o mare actriță. 

     Însă, după cum era de așteptat, viața Ninei ia o turnură tragică - Trigorin o părăsește, copilul ce se naște din legătura celor doi moare, iar cariera de actriță a Ninei se ratează. Joacă numai în teatre mici, iar jocul ei actoricesc este, după cum afrimă Konstantin, ce o urmărea neîncetat, exagerat, ”, dar jocul ei cam vulgar, fără gust, cu țipete şi gesturi exagerate, n‐o ajuta. Erau şi unele momente când striga cu talent, când murea cu talent, dar erau numai momente”. În disperarea sa, în scrisorie sale se semnează ”Pescărușul”, amintire a imaginii care i-a distrus viața. 

     În ciuda așteptărilor, Nina nu își pierde speranța. Ca un pescăruș, fără adăpost, mereu în căutare de hrană, zboară nestingherit(ă), țelul ei fiind însuși drumul, cuibărind în suflet speranța că va deveni o mare actriță. În ultima discuție cu Treplev, îi mărturisește: ”Acum ştiu, înțeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să‐ți porți crucea şi să‐ți păstrezi credința. Eu cred şi sufăr mai puțin. Şi atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viață.” Dând vina pe Trigorin și pe atitudinea lui dispreșuitoare față de teatru pentru eșecul ei, pleacă mai departe pentru o stagiune la Eleț, un oraș de provincie.

     După sinuciderea lui Konstantin și plecarea Ninei, în curtea moșiei rămâne scena pe care s-a jucat cu câțiva ani înainte piesa lui Kostea, pustie, ponosită și distrusă de vreme, ca o efigie a tinereții și a visurilor lor de glorie, când ei se puteau exprima sincer și își puteau trăi dorințele prin teatru, fără ca urmele suferinței să le afecteze capacitatea de a visa.

     În ceea ce privește punerea în scenă, după cum am precizat, Andrei Șerban propune o abordare nouă, inedită a piesei. Acțiunea este transpusă în ”zilele noastre”, transpunere realizată atât la nivel de îmbrăcăminte, cât și de raportare la jocul actoricesc. Konstantin este îmbrăcat în blugi și hanorac, Nina în fustă de piele și maiou cu buricul gol, Mașa este emo și prizează droguri. Criza teatrului vremii respective este ilustrată prin abordarea modernă a pieselor de teatru, în care actorii dansează sau efectuează gesturi  și mișcări abstracte ce par să ”scandalizeze” spectatorul obișnuit cu teatrul clasic. Un astfel de teatru joacă Nina în piesa de teatru scrisă de Kostea. 

     Jocul actoricesc foarte bun, în care se remarcă talentul actorilor de la Unteatru ( Silvana Mihai, Sabrina Iaschevici, Florina Gleznea, Richard Bovnoczki) este construit pe baza exagerării trăsăturilor personajelor, care aproape că își strigă replicile și le însoțesc de o gesticulare ieșită din comun și  chiar se aruncă pe jos, întocmai cum descrie Kostea jocul Ninei în piesele de teatru văzute de el. 

     După mine, această viziune reflectă tendința în comportament a tinerilor ( și nu numai) din ”zilele noastre”, în care nimeni pare să nu aibă nicio limită. și în care expunerea socială îl determină pe om să exagereze pentru a ieși în evidență.

     Scena pe care se joacă piesa lui Konstantin este reprezentată de o piatră, pe care adesea personajele o îmbrățișază sau pe care se așază atunci când suferă, ca pe un refugiu, simbolizând valoarea teatrului ( și, în esență, a artei ) ca unică modalitate de exprimare a trăirilor autentice, chiar și sub masca interpretării unui rol. 

     De remarcat permanenta prezență a personajelor pe scenă, așezați pe scaune, ridicându-se atunci când urma o scenă în care erau implicați. Martori la tot ceea ce se întâmpla, când urma intervenția lor părea că nu au observat nimic din ceea ce s-a petrecut, cu excepția lui Konstantin. Acesta reacționa, striga sau se revolta, și părăsea scena. Această idee ilustrează felul în care Cehov și-a gândit perosnajele - comic versus tragic. Mai mult, lumina cădea pe chipul diferitelor personaje în funcie de scenă, de replici, creând imagini expresive. 

     În concluzie, ieri am vizionat la Teatrul pentru copii şi tineret “Căluţul de mare” o piesă de înaltă calitate, atât din punct de vedere al regizării, cât și al jocului actoricesc.

     

     À bientôt până la următoarea recenzie!