Joker (2019)

Arthur VS The Joker ( Joaquim Phoenix)

 ”Joker”(2019), regizat de Todd Phillips, cu Joaquim Phoenix în rolul principal. Dramă (aș spune tragedie), crimă, violență. Artă. Iată un film de Oscar, care însă mai mult ca sigur nu va primi acest premiu, fiindcă se ridică prea mult peste media calității cinematografiei contemporane. 
     ”Joker” prezintă viața lui Arthur Flack, un bărbat cu o existență încărcată de nefericire și marcată de o boală mintală care
visează să devină comediant, mai cu seamă să aibă un show de stand-up comedy de succes, admirându-l pe Murray Franklin, moderatorul unei emisiuni de divertisment.
     Arthur Flack locuiește într-un apartament dintr-un bloc mizer alături de mama sa, o femeie în vârstă la rândul ei bolnavă mintal, despre care aflăm că l-a crescut singură, spunându-i din copilărie că s-a născut ”pentru a aduce bucurie și râsete într-o lume întunecată” și poreclindu-l ”Happy”. Arthur se imaginează deseori luând parte la show-ul lui Murray, dezvăluindu-le acestuia și publicului faptul că are grijă de mama sa încă de mic, iar moderatorul, un bărbat în vârstă, îl laudă, mărturisindu-i că și el a fost în aceeași situație și că ar renunța la succes oricând pentru a avea un fiu ca el. Îmbrățișarea dintre cei doi arată nevoia de afecțiune paternă din partea lui Arthur și felul în care atribuie această figură comediantului.
     În mod ironic, ca una dintre meandrele absurdului vieții, Arthur este bolnav de o afecțiune neurologică ce îl face să aibă accese incontrolabile și de lungă durată de râs dureros, contradictorii uneori sentimentelor lui din momentul respectiv. Pentru ca oamenii din jurul lui să nu se simtă deranjați în timp ce el are o astfel de criză, poartă mereu la el o carte de vizită pe care este precizat acest lucru.
     Arthur lucrează la o firmă de ”circari”, având postul de clovn fie în fața unor magazine sau la anumite evenimente, în spitale de copii etc. Asigurarea socială îi asigură gratuitatea celor 7 medicamente pe care le ia lunar, și totodată întrevderile lunare cu psihiatra de la Biroul de Asigurări. Aceasta îl sfătuiește să își țină un jurnal, în care el își scrie glumele pe care le pregătește pentru un eventual număr umoristic, dar și ideile delirante, una dintre remarcile sale fiind ”Sper ca moartea mea să aiba mai mult sens decât viața”.
     Personaj tragic în esență, Arthur este conștient de condiția sa de bolnav psihic, de limitele existenței sale. Singurele momente în care simte bucurie sunt clipele în care se amuză urmărind show-ul lui Murray, astfel încât speră ( deși în adâncul minții sale știe că în van) să atingă succesul în domeniul comediei,  alegând râsul ca formă de depășire a condiției sale, ca formă de a se simți superior ei, făcându-i pe alții să râdă de ea și nu de el, manipulând-o ca pe un instrument al umorului,  de parcă această speranță zadarnică ar fi însuși sensul vieții lui.
     Pilonii șubrezi pe care este montată viața lui Arthur sunt însă demontați ( de viață sau, mai degrabă, de societate) ca piesele de domino, lăsându-l pe Arthur fără soluție.
     Totul începe când Arthur este bătut de o gașcă de puști huligani, care îi fură ce câștigase în ziua respectivă și o pancartă aparținând șefului magazinului în fața căruia el îi invita pe clienți să intre. Patronul său nu îl crede că tinerii i-au luat pancarta și au spart-o și îi spune că, dacă nu o aduce înapoi, i-o impută din salariul și așa mic, sugerându-i că este posibil să îl concedieze, căci și ceilalți anagajați îl consideră ”ciudat”. Un coleg de-al său, sub aparența de a-l încerca să îl ajute, îi oferă un pistol. Foarte important în construcția personajului și a mesajului filmului, Arthur îl refuză, spunând că nu are voie să poarte asupra sa o armă, din cauza bolii sale mintale, dar colegul insistă, zicându-i că va fi omorât în bătaie într-o bună zi.
     Următoarea locație în care Arthur ține un număr de clovn este secția de oncologie pediatrică. În timp ce dansează în fața copiilor însă, pistolul îi cade din buzunar, fapt care îi sperie pe copii și îi alertează pe angajați. Șeful său îl concediază, deși el încearcă să îl convingă că face parte din numărul lui, dar șeful îi spune că a fost avertizat de angajatul său că Arthur a încercat să îi fure pistolul. Flack își dă atunci seama că al său coleg i-a dat arma doar pentru a-și bate joc de el, pentru a râde.
     Disperat, îmbrăcat în clovn, Arthur ia metro-ul spre casă. Fiind noapte, în vagon cu el se află trei tineri afaceriști, îmbrăcați în costum, beți sau probabil și drogați, și o tânără care citește. Cei trei băieți încep să se lege de ea, iar Arthur are o criză de râs necontrolat. Tânăra, speriată, pleacă în alt vagon. Bărbații, enervați, încep să își bată joc de Arthur și să îl lovească, iar el scoate arma și îi împușcă mortal pe toți trei, într-un acces de furie, sau într-un acces al bolii sale mintale. Crima reprezintă un punct de cotitură important în descompunerea integrității morale a lui Arthur, care, până la acesr moment, nu dorea să producă rău nimănui. Unul dintre tineri reușește să iasă din metrou într-una dintre stații, dar Arthur în ajunge din urmă și îl omoară. Speriat de gestul său, Arthur fuge și se ascunde într-o toaletă publică, dar se privește în oglindă și simte satisfacție, începând să danseze. Pentru prima dată. se simte atotputernic. Ajunge acasă și își imaginează că face dragoste cu femeia de care este îndrăgostit, o tănără mamă singură de pe același palier cu el, și mai departe își construiește în imaginație o întreagă relație cu ea.
     Se dovedește că cei trei tineri erau angajați ai lui T. Wayne, primarul orașului Gotham, un bărbat arogant și putred de bogat. În urma declarațiilor martorilor din jurul stației de metrou, s-a constatat că suspectul principal este un bărbat cu mască de clovn. Wayne afirmă public că această crimă este un afront din partea oamenilor ”care nu au făcut nimic cu viața lor, care sunt, oricum niște clovni”, asupra oamenilor norocoși, valoroși, afirmație care a stârnit o revoltă inimaginabilă din partea populației. În semn de protest, locuitorii orașului au început să poarte măști de clovni și să realizeze acte de vandalism, ceea ce îi potențează sentimentul de satisfacție lui Arthur.
     Mama sa, Penny Fleck, lucrase în tinerețe ca menajeră pentru Wayne, motiv pentru care îi scria scrisori aproape zilnic și îi cerea fiului ei să le trimită, așteptând în zadar un răspuns de la el. Curios, Arthur deschide una dintre aceste scrisori și află că este de fapt fiul lui Wayne, iar mama sa îi cere să îi trimită bani. Furios, îi cere mamei sale explicații, iar ea îi spune că a ascuns relația sa cu bărbatul pentru că ar dăuna imaginii acestuia.
     Fleck se duce la casa (imensa și impunătoarea vilă) lui Wayne și încearcă să se joace cu băiețelul acestuia, frățiorul lui, dar un angajat îl gonește, spunându-i că Penny Fleck era bolnavă mintal. El încearcă să îl sugrume pe angajat, dar se oprește și fuge.
     Între timp, Biroul de Asigurări Sociale este desființat, astfel încât Arthur rămâne fără sursa de bani pentru medicamente, ceea ce îi adâncește condiția patologică. Psihiatra sa îi spune ”Ei nu dau doi bani pe oameni ca tine sau ca mine, Arthur.” 
     Reușește să dea de tatăl său în toaleta unui cinema unde se proiectează un film cu Charlie Chaplin și îi cere afecțiune, dar bărbatul îi dă un pumn și îi spune că mama sa era bolnavă mintal, fiind internată la un spital și că l-a adoptat pe când lucra la el.
     Distrus, Arthur se întoarce acasă, unde o vede pe mama sa pe o targă în mașina de salvare. Se pare că a suferit un atac cerebral când doi polițiști au venit la apartamentul său pentru a-l interoga cu privire la crima din metrou.
     Cât timp mama sa este internată, el se duce să verifice la spitalul de boli psihice indicat de tatăl său pentru a -i verifica spusele. Reușește să smulgă din mâinile angajatului dosarul mamei sale și află că mama sa a fost internată deoarece fiul ei ar fi fost găsit legat de calorifer  cu un traumatism cranian grav, după ce a fost abuzat de iubitul mamei lui. Viața sa pare să se destrame complet, el începând să o blameze pe mama sa pentru tot ceea ce trăiește. El se întoarce la mama sa în spital și îi spune că ”toată viața a crezut că existența sa este tragică, dar acum își dă seama că, de fapt este comică”. Pentru că definiția comicului este ”ceea ce este mecanic aplicat asupra a ceea ce este viu”, întreaga sa viață fiind o mașinație a unei femei care l-a ales poate dintre alte câteva zeci pentru a-și bate joc de el, la fel ca întreaga societate. Motiv pentru care o sufocă cu perna, iar moartea ei trece fără suspiciuni din cauza stării grave în care se afla.
     Într-una dintre scenele anterioare ale filmului, Arthur reușește să țină un număr de stand-up la un bar obscur de cartier, dar în timp ce se urcă pe scenă are un acces de râs ce îi transformă prestația într-un fiasco. Murray Franklin primește de la telespectatori un clip cu numărul lui Arthur și îl difuzează pentru a-și bate joc, prezentându-l ca banalul ”the joker”, iar publicul râde în hohote de el, ceea ce îl demoralizează pe Flack.
     În continuare, secvențele din film par să se desfășoare doar în mintea distorsionată a personajului. El primește un telefon de la secretara lui Murray, care îi transmite că a primit numeroase cereri de la telespectatori ca bufonul să fie adus în direct. Cu un gust ușor amar, Arthur acceptă propunerea de a veni săptămâna următoare.
     Între timp, revoltele se întețesc, și o ”campanie împotriva bogaților” este pornită de cetățeni. Din ce în ce mai mulți se maschează în clovni și lovesc în mașini, sparg geamurile clădirilor, aruncă fumigene, stârnesc bătăi. La Arthur acasă vin colegul care i-a dat arma și un altul, nan, care s-a purtat frumos cu Arthur de-a lungul timpului, pentru a-i prezenta condoleanțe pentru moartea mamei. Fleck însă îl ucide pe primul dintre ei cu o foarfecă ascuțită, apoi îi zdrobește capul de perete, sub privirile îngrozite ale nanului. Însă acestuia îi dă drumul, deoarece a fost singurului care s-a purtat uman cu el.
     Arthur se îmbracă din nou în clovn și dă foc unei fotografii a mamei sale pe spatele căreia scrie ”Cu dragoste, Thomas”, ceea ce sugerează că femeia și Wayne au avut într-adevăr o relație și el este fiul lui, dar omul de afaceri a înscenat totul pentru a-și proteja imaginea. Pornește spre show-ul lui Murray, dar pe urmele lui pornesc doi polițiști. Cei trei reușesc să urce în metrou, unde polițiștii sunt omorâți în bătaie de mulțimea înfuriată, astfel încât Fleck ajunge la show.
     Acolo, Murray îl introduce în emisiune pe THE JOKER, așa cum îi cere Arthur să îl prezinte. dar îl tratează batjocoritor. Fleck mărturisește atunci că el este criminalul celor trei tineri din metrou, prezentând acest fapt ca pe ceva amuzant, căci, după cum spune Joker-ul, ”Comedia e subiectivă. Voi decideți ce e bun și ce e rău, ca și ce e amuzant și ce nu.”Murray îl dezaprobă, spunându-i că atât acea crimă, cât și ceea ce a declanșat este groaznic. Joker-ul afirmă că nu înțelege de ce ”se face atâta caz” pentru moartea celor trei. Dacă el, un bolnav mintal siguratic, ar fi fost omorât, trecătorii l-ar fi călcat în picioare. Apoi scoate pistolul și îl împușcă pe Murray Franklin.
     În continuare, Arthur este arestat și luat în mașina de poliție. Revoluționarii însă îi împușcă sub ochii fiului lor pe Wayne și soția sa și reușesc să îl scoată pe JOKER din mașina de poliție, aclamându-l ca pe un erou.
     Această parte a filmului se încheie, fiind urmată de scena în care Arthur râde, cu mâinile încătușate, în fața unei psihiatre la un spital de boli psihice. Doctorița îl intreabă care e motivul râsului său, dar el îi răspunde  că este o glumă pe care oricum ea nu ar înțelege-o, și îi apare în minte copilui lui Wayne privindu-și prosternat părinții uciși.
     Scena finală a filmului îl surprinde pe Arthur mergând pe holul spitalului, cu mâinile încătușate și lăsând urme de sânge cu tălpile, apoi încercând să fugă, urmărit de un angajat al spitalului.
     De menționat că filmul începe cu o emisiune radiofonică la care prezentatorul aduce în discuție problema din ce în ce mai gravă a orașului, care este invadat de șobolani ce atacă. Până la finalul filmului se dovedește că adevărații șobolani sunt oamenii, care, după cum spune Arthur, ”sunt din ce în ce mai nebuni, mai nepoliticoși”, se hrănesc făcându-le rău celor neputincioși, ca el.

     Interpretarea artistică este magistrală. Joaquim Phoenix reușește să construiască imaginea unui bolnav mintal conștient de condiția sa, surprinzând prin expresia feței, a ochilor, gestică, tonalitate, tranziția sa de la un om nefericit care nu vrea să facă rău nimănui, ci vrea să-și depășească condiția făcându-i pe alții să râdă de ea și nu de el ( Arthur) , la un om a cărui unică satisfacție rămâne răzbunarea pe cei care îl batjocoresc ( The Joker) .


     Cadrele au un rol important în transmiterea mesajului. Fiecare imagine în parte este austeră, totul pendulând între tonuri de gri ( asfaltul, șobolanii, clădirile), maro, galban murdar până la albul bolnav al ospiciilor, care îi îndeamnă pe bolnavi să îl umple cu ideațiile lor. Fiecare cadru creează angoasă, inducându-ți totodată starea personajului în acel moment.
   
     În concluzie, iată că se pot produce filme cu adevărat foarte bune și americane și în 2019. Deși poate, pe alocuri, prea violent, concretizează multe probleme ale societății, de la bullying ca fenomen de scară mică sau felul în care sunt percepuți bolnavii mintal la nepăsarea generală a celor foarte bogați care conduc asupra maselor și fiecărui om în parte, cu lupta sa pentru supraviețuire. Musai de văzut ( ca să evit enervantul ”must-see”) și de digerat anul acesta.
   

   
   

”Pescărușul” la Miturile Cetății

    

Anton Pavlovici Cehov

      Nu poți separa sintagma ”teatru rus” de numele lui A.P. Cehov; și, îndrăznesc să merg mai departe, nici ”marea literatură” și nici ”teatrul”. 

      Anton Pavlovici Cehov, medic, dramaturg și prozator rus, ce s-a născut în 1860 a trăit numai 44 de ani, este unul dintre marii scriitori ai lumii, cele mai cunoscute opere ale sale fiind ”Livada de vișini”, ”Pescărușul”, ”Trei surori” și ”Unchiul Vanea”, în ceea ce privește dramaturgia și ”Omul în carapacea lui” și ”Salonul nr.6”, ca scrieri în proză. Operele sale deslușesc marele complex al naturii umane, vehiculând cu paradoxul pe care îl întruchipează spiritul rus: impulsiv, de nestăvilit, uneori crud, în același timp cu o sensibilitate ieșită din comun, capabilă să atingă esențe și să le redea cu autenticitate stârnind emoții din cele mai puternice; spiritul rus, cu o credință acerbă în Dumnezeu, ce poate trece într-o clipă de la o trăire la alta, ce poate anula anumite valori pentru a le preaslăvi pe altele - trăsături datorită cărora spiritul rus își poate purta cu mai mare ușurință crucea. 

     Condiția poporului rus este, probabil, cel mai bine exprimată în filmul ”Oglinda”, al lui Andrei Tarkovski, în care un personaj citește una dintre scrisorile lui Pușkin, în care este rezumată condiția  acestui popor: despărțit după Marea Schismă de celelalte popoare europene prin faptul de a fi adoptat religia ortodoxă, el a  rămas singur să lupte contra invaziei mongole și a trebuit să se călească, să-și înăbușe sensibilitatea, să se abrutizeze, pentru a-și putea apăra religia, unul dintre pilonii identității. Condiția rusului este ilustrată prin imaginea unui copil plăpând, aflat la instrucție militară în Siberia, înconjurat de albul steril al zăpezii, obligat de maistrul militar să tragă, deși el nu poate, în ciuda faptului că ceilalți viitori soldați de vârsta lui priveau acest lucru ca pe ceva firesc. Într-o scenă ulterioară, copilul sufocă în palme o pasăre ce i s-a așezat pe cap, semn al abrutizării totale.În continuare sunt derulate imagini cu ororile celor două războaie mondiale, chinezii iau locul tătarilor, iar lupta pare să nu se încheie cu adevărat niciodată.

     În fine, mă voi opri asupra unei piese de teatru ce a ajuns pe meleagurile constănțene în cadrul Festivalului Internațional de Teatru ”Miturile cetății” - ”Pescărușul” - în regia lui Andrei Șerban, care a propus o abordare inedită a acestei piese, reușind să o prezinte, păstrând sintagma din ”Pescărușul”, în ”forma nouă” de exprimare artistică pe care o reprezintă teatrul contemporan. 

     ”Pescărușul”, ca piesă în sine, este, în esență, o tragedie. Paradoxul constă însă în faptul că autorul precizează la începutul textului că piesa este o comedie. Comicul, reprezentând o categorie estetică, este creat de contrastul dintre aparență și esență. Tragicul este realizat de persoanaje care, nu numai că se află într-o situație limită, ci și ( condiție sine qua non ) își conștientizează condiția de a a fi puși de către soartă în fața unor limite pe care nu le pot depăși nicicum. 

     Pornind de la aceste două ”definiții”, este explicată natura piesei, strâns legată de modul în care personajele se raportează la viața lor.

     ”Pescărușul” ne prezintă viața plictisitoare și, de fapt, nefericită, de la o moșie de țară a câtorva oameni aparținând micii burghezii : tânărul Konstantin (Kostea), fiul bogatei actrite Irina Arkadina și nepotul proprietarului moșiei, Sorin, fratele Irinei; doctorul Dorn, protagonist în tinerețe al poveștilor de dragoste din regiune; Șamraev, administrator la moșie, soția sa, Polina Andreevna, amanta doctorului, și fiica lor, Mașa, îndrăgostită de Konstantin; învățătorul Medvedenko, îndrăgostit nebunește de Mașa; Trigorin, scriitor, trăiește o relație de dragoste cu Arkadina; și, în fine, Nina, ”pescărușul”, o tânără naivă ce dorește să atingă gloria, visând în secret să devină o actriță de succes, aidoma idolei sale, Arkadina și pe care Kostea o iubește la disperare.

     Toți acești oameni, nu au , în esență, nicio ocupație. După cum spune Irina Arkadina, ”e cald, liniște, nimeni nu face nimic, toți filozofează!”. Ei înșiși par să trăiască doar în aparență, doar la suprafața lucrurilor, fără ca propria lor conștiință să macine întâmplările prin care trec. Până și atunci când filozofează, o fac ”în gol”, ca o formă fără fond. Se dovedesc a fi, uneori, stupizi, infantili, plâng prostește ca niște copii, alcătuind dimensiunea comică a piesei. Această lipsă a conștientizării pare să fie însă un scut, pentru ca ei să își poată duce viața, fără a fi împiedicați de problemele lor - Mașa, îndrăgostită fără speranță de Konstantin, nu găsește sensul vieții; mama sa, neferictă alături de un soț tiran, îndrăgostită la rândul ei de doctorul Dorn, care o privește doar ca pe o distracție; Sorin, care nu a reușit să își împlinească visele. 

     Singurul personaj care își conștientizează condiția este tânărul Konstantin Treplev. Visul său, este să ajungă un mare scriitor, care să revoluționeze literatura și arta, propunând „forme noi”, după cum el însuși le proclamă. În primul act, Treplev vorbește despre o criză a teatrului ( reprezentând așa-numitele ”forme vechi” ), și anume criza ”prejudecată versus morală” ( etichetare versus adevăr universal valabil) , afirmând că ”teatrul conteporan e numai rutină și prejudecată” și denunțând totodată vulgaritatea teatrului din perioada contemporană cu el. Pentru el, ilustrarea vieții omului de rând este vulgară, omul de rând fiind el însuși vulgar. Teatrul trebuie să cuprindă esențe, să exprime TOTUL, sau să nu mai existe. 

     Însă, la un nivel mult mai adânc, Treplev proiectează asupra teatrului criza din interiorul sufletului său. Mama sa, actriță de teatru contemporan, ilustrând ”formele vechi”, nu îl iubește, zdruncinându-i încrederea în sine prin comparația cu iubitul ei, Trigorin, pe care ea îl consideră geniu literar, reproșându-i mereu fiului ei că nu este în stare de nimic. Kostea scrie o piesă de teatru destinată pentru a fi jucată de Nina, de care este îndrăgostit nebunește, și amenajază o scenă în curtea moșiei. 

Piesa de teatru, cel puțin începutul ei, este expresia sufletului său pustiit - pământul este pustiu, lipsit de orice formă de viață, cutreierat doar de Spirit, ce cuprinde în el ”sufletul lumii [...], Alexandru cel Mare și al lui Cezar, și al lui Shakespeare și al lui Napoleon, și sufletul celei din urmă lipitori. În mine conștiința oamenilor s-a contopit cu instinctele animalelor ... ”( esența teatrului). După ce este părăsit și de Nina, care pleacă la Moscova cu Trigorin pentru a deveni actriță, el se dezice de teatru si începe să scrie nuvele, însă și acestea sunt dezlânate, lipsite de ”o idee clară”, așa cum spune doctorul Dorn, „impresionează, dar atât”, aidoma vieții sale, care curge fără niciun țel - nu are nicio ocupație, mama sa nu îl iubește, Nina l-a părăsit. Unchiul său îl iubește, însă Kostea se consideră un ratat. Acest fapt este accentuat de sensibilitatea sa foarte dezvoltată, ce îl face să observe multe lucruri, dar lipsa de țel a vieții sale face ca acest talent să nu aibă finalitate. Treplev conștientizează acest fapt: ” Pe câtă vreme la mine e şi lumină tremurătoare, şi sclipirea lină a stelelor, sunt şi sunetele îndepărtate ale unui pian, ce mor în aerul liniştit şi aromat... E chinuit! (Pauză.) Da. Ajung din ce în ce mai mult să cred că nu e vorba nici de forme vechi şi nici de forme noi şi că omul scrie fără să se gândească la niciun fel de forme, scrie pentru că scrisul se revarsă liber din sufletul lui  [...] eu tot mai orbecăiesc prin haosul visurilor și al imaginilor, fără să știu la ce și cui folosește. Nu cred și nu știu care-i chemarea mea!” [...] ”Sunt singur, nicio dragoste nu‐mi încălzeşte inima. Mi‐e frig de parcă aş trăi sub pământ, şi tot ce scriu e searbăd, uscat, întunecat.”. Părând că nu mai are nicio cale de ieșire, Konstantin Treplev se împușcă.

     Celălalt personaj central al operei este Nina Zarecinaia, fiica unui moșier recăsătorit după moartea primei sale soții, mama Ninei, cu o femeie meschină căreia îi lasă drept moștenire toată averea răposatei lăsând-o pe Nina fără avere. Nina este o tânără naivă, ce trăiește fascinația lacului de lângă moșie și visează la glorie, ca un pescăruș ce zboară nestingherit deasupra lacului, sperând că va ajunge cândva o mare actriță. Îi idolatrizează pe Arkadina și pe Trigorin, ajungând să se îndrăgostească de cel din urmă sau, mai degrabă, de imaginea pe care și-o crease despre el - un om celebru, care duce o viață interesantă și fericită, total opusă celei de la țară. Treplev împușcă un pescăruș - simbol al libertății, al zborului ( drumului ) nestingherit, țelul acestei păsări fiind însuși drumul către destinație, deși nu are adăpost sau un loc al ei. Flatat de dragostea pe care i-o oferă Nina Trigorin o amăgește, spunându-i că va scrie o nuvelă despre o fată ca un pescăruș e zboară liniștit, pe care un tânăr, din lipsă de ocupație, o ucide. Această comparație o flatează și o determină pe naiva Nina să-și părăsească familia și să plece la Moscova pentru a trăi alături de Trigorin și a deveni o mare actriță. 

     Însă, după cum era de așteptat, viața Ninei ia o turnură tragică - Trigorin o părăsește, copilul ce se naște din legătura celor doi moare, iar cariera de actriță a Ninei se ratează. Joacă numai în teatre mici, iar jocul ei actoricesc este, după cum afrimă Konstantin, ce o urmărea neîncetat, exagerat, ”, dar jocul ei cam vulgar, fără gust, cu țipete şi gesturi exagerate, n‐o ajuta. Erau şi unele momente când striga cu talent, când murea cu talent, dar erau numai momente”. În disperarea sa, în scrisorie sale se semnează ”Pescărușul”, amintire a imaginii care i-a distrus viața. 

     În ciuda așteptărilor, Nina nu își pierde speranța. Ca un pescăruș, fără adăpost, mereu în căutare de hrană, zboară nestingherit(ă), țelul ei fiind însuși drumul, cuibărind în suflet speranța că va deveni o mare actriță. În ultima discuție cu Treplev, îi mărturisește: ”Acum ştiu, înțeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să‐ți porți crucea şi să‐ți păstrezi credința. Eu cred şi sufăr mai puțin. Şi atunci când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viață.” Dând vina pe Trigorin și pe atitudinea lui dispreșuitoare față de teatru pentru eșecul ei, pleacă mai departe pentru o stagiune la Eleț, un oraș de provincie.

     După sinuciderea lui Konstantin și plecarea Ninei, în curtea moșiei rămâne scena pe care s-a jucat cu câțiva ani înainte piesa lui Kostea, pustie, ponosită și distrusă de vreme, ca o efigie a tinereții și a visurilor lor de glorie, când ei se puteau exprima sincer și își puteau trăi dorințele prin teatru, fără ca urmele suferinței să le afecteze capacitatea de a visa.

     În ceea ce privește punerea în scenă, după cum am precizat, Andrei Șerban propune o abordare nouă, inedită a piesei. Acțiunea este transpusă în ”zilele noastre”, transpunere realizată atât la nivel de îmbrăcăminte, cât și de raportare la jocul actoricesc. Konstantin este îmbrăcat în blugi și hanorac, Nina în fustă de piele și maiou cu buricul gol, Mașa este emo și prizează droguri. Criza teatrului vremii respective este ilustrată prin abordarea modernă a pieselor de teatru, în care actorii dansează sau efectuează gesturi  și mișcări abstracte ce par să ”scandalizeze” spectatorul obișnuit cu teatrul clasic. Un astfel de teatru joacă Nina în piesa de teatru scrisă de Kostea. 

     Jocul actoricesc foarte bun, în care se remarcă talentul actorilor de la Unteatru ( Silvana Mihai, Sabrina Iaschevici, Florina Gleznea, Richard Bovnoczki) este construit pe baza exagerării trăsăturilor personajelor, care aproape că își strigă replicile și le însoțesc de o gesticulare ieșită din comun și  chiar se aruncă pe jos, întocmai cum descrie Kostea jocul Ninei în piesele de teatru văzute de el. 

     După mine, această viziune reflectă tendința în comportament a tinerilor ( și nu numai) din ”zilele noastre”, în care nimeni pare să nu aibă nicio limită. și în care expunerea socială îl determină pe om să exagereze pentru a ieși în evidență.

     Scena pe care se joacă piesa lui Konstantin este reprezentată de o piatră, pe care adesea personajele o îmbrățișază sau pe care se așază atunci când suferă, ca pe un refugiu, simbolizând valoarea teatrului ( și, în esență, a artei ) ca unică modalitate de exprimare a trăirilor autentice, chiar și sub masca interpretării unui rol. 

     De remarcat permanenta prezență a personajelor pe scenă, așezați pe scaune, ridicându-se atunci când urma o scenă în care erau implicați. Martori la tot ceea ce se întâmpla, când urma intervenția lor părea că nu au observat nimic din ceea ce s-a petrecut, cu excepția lui Konstantin. Acesta reacționa, striga sau se revolta, și părăsea scena. Această idee ilustrează felul în care Cehov și-a gândit perosnajele - comic versus tragic. Mai mult, lumina cădea pe chipul diferitelor personaje în funcie de scenă, de replici, creând imagini expresive. 

     În concluzie, ieri am vizionat la Teatrul pentru copii şi tineret “Căluţul de mare” o piesă de înaltă calitate, atât din punct de vedere al regizării, cât și al jocului actoricesc.

     

     À bientôt până la următoarea recenzie!