”Prin oglindă”, de Ingmar Bergman

Karin și Minus

     Când omul vrea să cunoască cea mai profundă ”față” a sinelui său, să afle care este sensul vieții și a experiențelor prin care a trecut sau trece, îl caută, chiar dacă nu-și dă seama sau nu vrea să admită, pe Dumnezeu. Dacă resorturile care îl leagă de El sunt erodate, acolo unde ar trebui să se afle temeiul vieții - iubirea imensă pe care, așa cum prezintă religia creștină, Dumnezeu i-o poartă fiecărui om indiferent cum ar fi el, îi apare un gol imens, pe care va  încerca din răsputeri să-l umple cu altceva ce îi dă un sens aparent, cu surogate de Dumnezeu - imaginea anumitor oameni, dependențe, bani, faimă etc. Pentru că acestea sunt efemere, omul se adâncește din ce în ce mai mult în tenebrele ființei sale, și îi este din ce în ce mai greu să-L găsească. Paradoxal, însă, tocmai când disperarea atinge cote maxime, omul Îl redescoperă pe Dumnezeu, și-și poate lua viața de la capăt.
     Această idee este foarte frumos prezentată într-o analogie în Noul Testament, în Corinteni 1 13:12 - ”Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.”. La vremea când Apostolul Pavel a scris aceste versete, oglinzile erau confecționate, de regulă, din alamă, iar imaginile reflectate erau destul de întunecate, astfel încât oglinda trebuia mereu lustruită pentru a obține o claritate a imaginii mai bună. 
     Ingmar Bergman reinterpretează această metaforă. în filmul său ”Sasom i en spegel” (1961) - în traducere liberă, ”Ca într-o oglindă, în chip întunecos”- câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin. Filmul, alb-negru, începe cu imaginea apei întunecate a Mării Baltice,iar acțiunea se petrece pe o insulă în mijlocul ei, aluzie la oglinda întunecată în miezul căreia sufletele personajelor sunt captive, înstrăinate de ele însele și de cei din jur într-un exil lăuntric. 
     Karin este o tânără bolnavă psihic care s-a retras la casa familiei sale de pe o mică insulă după ce a ieșit de la ospiciu pentru a-și reveni, alături de tatăl, fratele mai mic și soțul ei. Boala, manifestată prin halucinații ce o fac să se teamă de întuneric, creaturi imginare ale pădurii, diverse fantasme, determină regresia ei emoțională la stadiul de copil care are nevoie de ocrotire, după cum ea însăși spune: ”Uneori suntem lipsiți de apărare. Ca niște copii aruncați în sălbăticia nopții. [...] Sunt eu așa micuță sau boala a făcut un copil din mine?”. Ea caută această protecție la cei doi bărbați care ar trebui să o ocrotească. Însă își dă seama că soțul ei nu o iubește ca pe un copil, ci ca pe o femeie și că de asta are nevoie el de la ea, astfel încât se hotărăște că-l va părăsi. Scotocind în sertarele tatălui său, care lucra la ultimul său roman, descoperă un jurnal în care acesta scrisese că boala ei este incurabilă și că el nu se poate abține să nu profite de acest lucru pentru a observa iremediabila ei degradare și a scrie un roman pe marginea ei. Disperată, crezând că niciunul nu  o iubește dezinteresat, încearcă să-și găsească refugiul în Dumnezeu, în speranța că Îl va vedea așa cum este. În timpul nopții, se trezește agitată de halucinații, auzind voci din spatele tapetului rupt dintr-una dintre camerle pustii ale casei, metaforă a sufletului ei sfâșiat. Aceste voci sunt ale oamenilor care au dobândit mântuirea și care o înțeleg și o iubesc așa cum este, urmând ca și ea să se mântuiască de suferința pricinuită de boală. Însă tocmai mintea ei zdruncinată de boală și pervertită de lipsa de iubire face ca latura de răzvrătită a naturii sale umane  să se activeze și să o facă să simtă pulsiuni sexuale, astfel încât, în timpul unei crize, simulează singură că face dragoste, căutând o satisfacție imediată și iluzorie a nevoii de iubire. Când nebunia pune stăpânire pe ea cu totul, tatăl său cheamă salvarea de pe uscat. Karin, văzând elicopterul ospiciului coborând din cer pentru a ateriza pe insulă, are o halucinație în care Dumnezeu este un păianjen uriaș ce încearcă să o penetreze. ”Deci, acesta era Dumnezeu”, spune ea dezamăgită.

Minus

     Față de fratele ei, Minus, Karin se manifestă dual. În momentele de luciditate, simte nevoia de a-l proteja, încercând să suplinească lipsa mamei care a murit la ospiciu, în urma aceleiași boli pe care o are Karin. În timpul acceselor de nebunie, însă, tânăra caută în el un aliat, căruia să îi poată destăinui cele mai ascunse gânduri și care să aibă aceleași trăiri ca și ea. Băiatul de 17 ani este măcinat de boala surorii lui, încercând la rândul său să se roage, dar simte că nu găsește niciun răspuns. Simțind primele impulsuri ale masculinității, ar vrea să-i ceară sfaturi tatălui său, însă cei doi sunt atât de înstrăinați unul față de celălalt încât nu i se poate destăinui. Astfel, tânărul are probleme emoțioanle ce se adâncesc din ce  mai mult. În timpul unei furtuni teribile, când tatăl copiilor și ginerele sunt plecați pe uscat, iar cei doi frați rămân singuri, Karin are o criză de nebunie și se ascunde pe o corabie eșuată, pe jumătate cuprinsă de apă, de la marginea insulei. Fratele ei, disperat, o caută peste tot, însă, când o găsește ghemuită pe podeaua corabiei, acoperită de apă și măcinată de disperare, își dă seama că este pierdută pentru totdeauna. El încearcă să o liniștească și o acoperă cu o pătură pentru a o proteja, cerându-i ajutorul Lui Dumnezeu, pe care sora sa îl chema de atâtea ori în crizele sale. Dar, neprimind niciun răspuns, are primul său acces de nebunie, după cum îi povestește mai târziu tatălui - ”Tată, când eram în barcă, realitatea s-a crăpat. Se putea întâmpla orice. Realitatea s-a crăpat.”. Între timp, furtuna se oprește, iar cei doi bărbați se întorc și își dau seama că singura soluție rămasă este să o ducă pe Karin la ospiciu. 

Karin, David și Martin

     Martin, soțul ei, este măcinat de suferința lui Karin, pe care o iubește atât de mult încât este incapabil de a o părăsi, în ciuda aluziilor femeii, care îi sugerează să divorțeze și să își găsească pe altcineva. Față de Karin, el încearcă să adopte o atitudine de protecție paternă, dezgustat de insensibilitatea socrului său. Odată cu plecarea lui Karin la ospiciu, pleacă la rândul său de pe insulă, lăsându-și cumnatul și socrul la casa de pe insulă
.
     Tatăl, David, este un scriitor a cărui unică dorință este să-și scrie romanul de geniu. Orgoliul și dorința de a se remarca îl acaparează într-atât de mult încât devine incapabil de iubire, iar în ființa lui se cască un gol imens. Ginerele său, în călătoria pe mare din timpul crizei decisive a lui Karin în corabia eșuată îi reproșază lipsa de sensibilitate: ”Ești gol, dar abil. Iar acum încerci să-i umpli acest vid cu dispariția lui Karin. Și credința ta și îndoiala ta sunt foarte neconvingătoare. Dumnezeu va fi mai nevăzut ca oricând.” David, având conștiința tragică a vidului sufletesc care îl distruge nu numai pe el, ci și pe copiii săi, îi răspunde că a încercat să se arunce cu mașina într-o prăpastie, însă motorul mașinii s-a oprit exact înainte ca el să cadă, iar atunci a fost prima dată când a simțit o dragoste imensă înlăuntrul său, dragoste care ar putea fi Însuși Dumnezeu. ”Nu orice catastrofă este o tragedie”, spune el. 
     

David și Minus

     După ce Karin este dusă la ospiciu, David și fiul său poartă prima discuție adevărată, în care cei doi își mărturisesc gândurile cele mai intime. Sunt poate cele mai frumoase secvențe din film. David îi explică fiului său, care nu mai găsește niciun sens în viață, ce este dragoste: ” E o certitudine că dragostea există cu adevărat în lumea noastră. [...] De toate felurile, Minus. Cea mai înaltă și cea mai neînsemnată. Cea mai ridicolă și cea mai sublimă.” ”Dorul de dragoste?”, întreabă tânărul. ”Dorul și negarea. Credința și îndoiala”, răspunde el. Minus îl întreabă atunci dacă dragsotea e dovada existenței Lui Dumnezeu. ”Nu știu dacă dragostea e dovada că Dumnezeu există sau dacă dragostea e Însuși Dumnezeu.  Gândul acesta îmi hrănește golul interior și lipsa amară de speranță. Deodată, golul se preschimbă în abundență, iar lipsa de speranță în viață. E ca o grațiere, Minus ... de la pedeapsa cu moartea.” Minus îi mărturisește atunci că a avut în corabie primul acces de nebunie și îl întreabă cum va putea să trăiască c suportând ceea ce i se întâmplă. Tatăl său îi răspunde că trebuie să suporte și că va suporta, deoarece el îl iubește.  

     Filmul se încheie cu Minus aflat în fața ferestrei unde tocmai discutase cu tatăl lui, care plecase să pregătească cina, spunând plin de speranță înainte de a pleca să alerge: ”Tata a vorbit cu mine!”. 
     De menționat cadrele care, în sine, au frumusețea și profunzimea unor tablouri, și jocul actoricesc de excepție.
     În concluzie, deși durează doar o oră și jumătate ( 😏 ), ”Prin oglindă” este un film complex ce tratează teme fundamentale ca sensul vieții și al suferinței, iubirea și relația părinte-copil.