 |
| Charles Bukovski |
Charles Bukovski este unul dintre cei mai controversați scriitori postmoderniști, în special din cauza ( sau datorită) limbajului într-o mare măsură vulgar și a temelor neconvenționale pe care le explorează în textele sale. Atât în poezie, cât și în proză, el coboară în zonele marginale ale vieții, unde violența, dependențele și, în general, lipsa cenzurilor pe care ar trebui să și le aplice un om ”civilizat” în accepțiunea omului contemporan, alcătuiesc ”normalul” cotidian.
Nu o să insist prezentând detaliile vieții sale pe care, de altfel, în manieră postmodernistă, el le prezintă în textele sale ce au, în marea lor majoritate, caracter autobiografic.
Ceea ce mi se pare genial este felul în care Bukovski reușește să extraga valoarea estetică a vulgarului, integrându-l într-un cadru ficțional cu care poți rezona. Henry Miller este cel care a înlăturat orice barieră atât în ceea ce privește structura romanului - creațiile sale constituie un melanj între proză, poezie, critică, dramaturgie, într-un amestec de stiluri - cât și în ceea ce privește sursele de realizare a lumii ficționale, propunând o lume în care pulsiunile vulgare sunt exprimate fără nicio cenzură. Însă, în romanele lui Miller, vulgarul este o reacție a omului de geniu la societatea care îl procustează, încercând să-l încadreze între limitele unor convenții stupide și iluzorii. Omul, prin natura sa, este supus pulsiunilor, iar normele sociale sunt doar o caricatură a ceva ce ar trebui să curețe mizeri anaturii umane. De aceea, el decide să șocheze abordând tocmai aceste teme interzise. În cazul lui Henry Miller, vulagritatea este apanajului geniului.
În ceea ce-l privește pe Bukovski însă, vulgarul este apanajul omului modern obișnuit, fiind o reacție împotriva condiției sale. Căci omul contemporan trăiește criza mecanizării vieții, deopotrivă exterioare și interioare, pe fondul dezvoltării continue a tehnologiei și a birocratizării extinse. Sufletele noastre sunt atrofiate de modul actual de viață. Tehnologia acaparează din ce în ce mai multe domenii de activitate, imprimându-le circuitele ei electrice și mecanice, bazate pe raționamente fixe. Rațiunea ia, treptat, locul simțirii în procesele de percepție, iar gândirea pragmatică este din ce în ce mai promovată. Rațiunea implică, de cele mai multe ori, un anume egoism ce înăbușă sensibilitatea, căci ea îl împiedică pe om să-și concentreze voința și acțiunile pentru satisfacerea nevoilor primare, necesară supraviețuirii. Totuși, bruma de suflet care este încă activă declanșază ceea ce se numește ”criza omului modern”.
Charles Bukovski surprinde în volumul său de proză scurtă ”Povești despre nebunia obișnuită” această ”boală”, care se manifestă prin dependențe, accese aberante de furie, pulsiuni destructive etc. El vorbește despre ”nenumăratele feluri în care poți să o iei razna”, afirmând că ”dacă nu ți-a mai rămas mult suflet și știi asta, de fapt îl mai ai”. Întrebat ca personaj al uneia dintre povestirile sale pe cine ar recomanda pentru pornirea unei mișcări de revigorare a poeziei contemporane, Charles răspunde că nimeni. Însăși poezia, produs al sensibilității umane, este coruptă de vremurile actuale și redusă la un compromis: ”suntem dezorientați [...] toată lumea simte din ce în ce mai tare această pierdere a sufletului și a direcției”, ”tristețea sublimă a micuței mele alergând spre mine prin cameră”. Cauzele acesteei nebunii sunt tocmai ”ciocanele boante”, canoanele societății, care ”îl fac insensibil la orice manifestare a gândirii individuale”. Dacă am integra în circuitu normal al vieții aceste pulsiuni, nu am mai fi duși la pierzanie de ele, deoarece, spune el:
