Copilul devenit matur conștientizează, însă, defectele părintelui, și acumulează sentimente precum furie, rușine, sau chiar ură. Acestea produc o tensiune interioară ce-l macină pe individ, pe fondul unei lupte împotriva naturii sale, bătălia dintre conștient și inconștient, rațiune și suflet. Omul nu-și poate nega părinții, căci s-ar nega pe sine. Atunci, ce este de făcut în astfel de situații ce par inextricabile, căci prezența părintelui este atât un factor traumatizant, cât și unul implacabil? Suntem prinși în capcana eredității, condamnați, conform concepției antice grecești, să repetăm pattern-ul părinților noștri, pe care, dacă l-am încălca, am comite hybris-ul ce atrage un deznodământ tragic, sau ne putem elibera?
Capodopera scriitorului rus F.M. Dostoievski, „Frații Kramazov”, analizează problema patricidului, ajungând până la rădăcinile ființei umane. Crima, prin însăși natura ei, nu aduce thină sufletească. Umbra, arhetipul ce simbolizează latura întunecată a ființei, împinge ființa umană spre păcatul suprem. Senzualitatea este trăsătura care o atrage spre autodistrugere, căci voluptatea, în esența sa, înseamnă moarte prin abandonarea sinelui în ea. Rațiunea caută o cale de evadare, însă pilonii ei sunt ruinați de vinovăție. Cea care pare să învingă este credința în Dumnezeu, a cărei fundament este iubirea. Iubirea față de orice entitate determină o percepere clară a esenței sale, o înțelegere a resorturilor ce au împins-o către o anumită faptă. Soluția pare a fi acceptarea a ceea ce nu poate fi schimbat, resemnarea. Uciderea trebuie să aibă loc la nivel simbolic, și nu a părintelui ca întreg, ci a influenței negative pe care acesta o exercită asupra sufletului, prin asumarea caracterului său și extragerea de învățăminte din experiențele sale, pentru a putea înăbuși pornirile thanatice.
Romanul prezintă povestea a patru frați, fiii moșierului Fiodor Karamazov, vicios, desfrânat, ”un bufon” ce vrea să iasă în evidență autocompătimindu-se, făcând remarci caraghioase din cauza cărora este ridiculizat, afirmând că, dacă societatea îl etichetează astfel, el va persevera tocmai pentru a demonstra că nu îi pasă. Dimitri, rodul primei căsătorii a bărbatului, pare să îi semene cel mai mult, însă disprețuiește această asemănare. Voluptuos și desfrânat, el se afundă în orgie pentru că este cea mai ușoară cale de evadare. Se dedă desfrâului pentru a uita că este desfrânat. Mama sa moare când el era foarte mic, astfel că Fiodor se recăsătorește cu Sonia, o tânără cu care are doi băieți, Ivan, un geniu în științe, rațional și calculat, și Alexei, pe cale de a se călugări, credincios și bun cunoscător al sufletului. Sonia moare de asemenea la câțiva ani după căsătorie, înnebunind din cauza umilințelor la care o supunea Fiodor, obligând-o să-și nege credința în Dumnezeu. Smerdiakov este fiul ilegitim, care lucrează ca servitor pe moșie. Acumulând frustrări, el este rău și cinic. Mama sa este idioata Lizaveta, pe care Fiodor o silește și care moare, la rândul ei. După morțile femeilor, moșierul își neglijază copiii, care sunt crescuți de o familie care lucra pentru Karamazov, până ce aceștia sunt luați în grijă de rude, excepție făcând Smerdiakov. Dimitri și Fiodor se îndrăgostesc de aceeași femeie, Grușenka, iar conflictul dintre cei doi se intensifică. Smerdiakov profită de împrejurare pentru a pune la cale uciderea vindicativă a moșierului, dovezile încriminându-l pe fiul cel mare, căci între cei doi avusese loc legată de o chestiune bănească
Din punct de vedere psihanalitic, fiecare dintre cei patru băieți corespunde unei instanțe a ființei umane. Ivan este rațiunea; Alexei – credința, cea care are nevoie de o ancoră; Dimitri este instinctul, senzualitatea, pasiunea, iar Smerdiakov este umbra, partea întuneată, ”ilegitimă” pentru că omul nu vrea să și-o recunoască.
Dimitri își urăște tatăl și își dorește să-l ucidă. Nu o poate face, dar hotărăște să se sinucidă. Se urăște pe sine și se consideră un păcătos. O iubește pe Grușenka, o femeie de moravuri ușoare, care însă îl părăsește pentru un ofițer pe care îl iubise în trecut. Dimitri, fire pasională, nu devine gelos pe ofițer și nici furios pe femeie, ci îi înțelege dragostea. Dar înainte de a-și lua viața, vrea să mai petreacă o noapte în compania femeii pe care o iubește și a ofițerului. Așteptările Grușenkăi legate de fostul iubit sunt înșelate, atfel încât ea ăși dă seama că adevărata sa iubire este Dimitri, căruia i se dăruiește pe de-a-ntregul. Această efuziue de iubire trezește în bărbat poriniri vitale, care îl fac să renunțe la planul său. Faptul că Grușenka îl alege îi schimbă perspectiva asupra sinelui său, iar dorința de a-și omorî tatăl dispare. Când poliția apare la ușă ca să-l aresteze, deși nu este vinovat, el asumă vina și acceptă pedeapsa, împins de impulsivitate, de pasiune, pentru a se purifica de tulburarea din trecut, de faptul de a fi trăit ”ca o bestie”, spunându-le judecătorilor că se va mântui, va deveni mai bun și se va ruga pentru toți.
Cinic și rece, Ivan nu se lasă inițial copleșit de moartea lui Fiodor și concepe un plan de evadare pentru Dimitri. Smerdiakov îi mărturisește că el a comis crima, însă îl convinge că el l-a încurajat căci ar fi putut prevedea și împiedica patricidul. El îl determină să creadă că sugestia pe care i-o dăduse, accea de a pleca într-o localitate apropiată, ar fi trebuit să-i dea de bănuit, dar tocmai dorința ca tatăl său să moară l-a împins, la nivel inconștient, să plece. Totodată, ucigașul afirmă discuțiile dintre cei doi legate de ateism, moarte și existență l-au făcut să-și piardă credința și valorile morale. Simțindu-se vinovat, Ivan o ia razna, avînd o halucinație cu diavolul, astfel încât nu își mai poate ajuta fratele. Nu se poate agăța de credința și de iubirea iubirea pe care le-a luat în derâdere toată viața, legat de care s-a contrazis cu fratele său Alexei. Smerdiakov, umbra, simbol al pulsiunilor thanatice, se spânzură.
Alexei are un moment în care se îndoiește de credința sa, anume la moartea mentorului său. Crezând că va deveni un sfânt, corpul acestuia se dovedește a intra în putrefacție. Alexei simte că este nedrept ca natura să degradeze trupul unui om atât de vrednic precum părintele Zossima, pe care îl iubește ca pe un tată. Concepțiile lui Ivan legate de nedreptatea cu care este împărțită suferința încep să prindă formă în mintea băiatului. Ducându-se la Grușenka, se așteaptă să găsească în ea o făptură perversă, batjocoritoare, la fel cum se simțea el în acel moment. Ea se așază pe genunchiul lui și vrea să-i ofere băutură, mărturisindu-i că îl iubește, însă nu erotic. Temându-se că va ceda oricând tentațiilor unei femei, pe care le respingea mereu, băiatul decoperă cu surprindere că nu simte altceva pentru ea decât dorința de a o observa din punct de vedere uman, de a-i surprinde esența, fiind încă apăsat de soarta călugărului. Când Grușenka află că părintele Zossima a murit, însă, se ridică și își cere scuze, spunând că îi este milă că Alexei l-a pierdut pe mentorul său. Alexei, de asemenea mișcat de iubirea și mila din partea Grușenkăi, care se dovedește a fi sinceră, capabilă de sentimente nobile, îl redescoperă pe Dumnezeu în această femeie păcătoasă, spunându-i ”Mi-ai ridicat sufletul din adâncuri!”. Resemnat, liniștit sufletește el își însoțește fratele în Siberia, la închisoare, și are grijă de Ivan.
În concluzie, ”Frații Karamazov” este o capodoperă ce ilustrează puterea credinței ca resort al eliberării, al acceptării și ca sens fundamental al vieții, în raport cu originea pe care nu o putem nega.
